Da, mi-a ajuns până-n gât de minunata firmă la care lucrez. Mi s-a luat. Nu mai cred în nicio frumoasă promisiune de mai bine, de vom încerca să facem să fie bine. Nu. Nu va fi bine. N-are cum. Bigger, better, stronger faster, un ritm nebun și din ce în ce mai nebun, să facem mai mult, mai repede, mai bine pana mea, dar timpul meu, viața mea, fir-ați voi să fiți? La naiba cu viața ta de angajat, ze firma să trăiască. Zău? Nu zău! De jumătate de an fima crește, crește, crește, angajează oameni, unii cedează pe parcurs, volumul de muncă crește, crește, crește. Face ce poți ba încă mult în plus. A, deci se poate? Păi atunci mai ia încă mai mult. Și mai mult. Și mai mult. Până cînd te-apucă dracii. Și nu mai poți, nu mai vrei, ți-e silă. Și dacă mai auzi un discurs roz îți vine să verși sau strângi de gât pe cine s-apucă să cânte imnuri de glorie. Da, dar e la fel de rău și să primești un perdaf (în limbaj de agenție - o muie) pentru că managementului i-e târșă să-și recunoască eșecul...