micutze aberatzii

A ajuns la mine un articol http://www.qmagazine.ro/despre-tine/dependenta-dragoste/ ... autoarea are dreptate, dacă vorbim din felul în care trăiesc și percep iubirea mulți oameni... Ea scrie despre iubirea dependentă. Adică atunci când te agăți cu disperare de celălalt, când tot ce faci e doar și numai în legătură cu celălalt, când nu faci nimic separat, pe cont propriu, când nu poți să stai despărțit/ă de celălalt fără să suferi, când îți pierzi eul în încercarea de a-i fi întru totul pe plac celuilalt. Aici recunosc multe prietene, dar și câțiva prieteni... Eu, dacă stau și analizez, mă bucur că nu am fost în situația asta. Deși, dacă mă gândesc, dacă vreuna din îndrăgostirile mele s-ar fi materializat, cu ani în urmă, probabil aș fi putut fi în situația asta. Dacă autoarea articolului a scris despre iubirea dependentă, eu vreau să scriu despre iubirea normală, așa cum o văd eu. Cred că într-o relație serioasă n-ar trebui să intri fără să te cunoști pe tine însuți/însăți. Sau...

Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii. De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele. În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau u...