micutze aberatzii

Ieri (he, ieri-ul ăla a trecut demult, am început să scriu... luni, marți?) m-a apucat brusc pofta de scris. După o lungă perioadă în care am trăit, am călătorit, am simțit, m-am îndoit de ce-am simțit și ce-am gândit...  După o lungă pace aparentă, de fapt după un armistițiu cu mine și cu lumea, după călătoria în Georgia și mai ales interacțiunea ființei mele cu ceilalți, cu colega de cameră, cu genul de excursie, cu nemulțumirea mea surdă și greu de conturat... un ceva ce stătea, ca o ceață, fără a se contura... a prins a se încheaga. Nu m-am mai confesat acestui jurnal sau ce-o fi ăsta, nu mi-am mai făcut demult o radiografie profundă, sinceră. Și se pare că era momentul, ca să mă limpezesc. Da, pentru mine scrisul e un soi de terapie, care mă ajută să mă înțeleg pe mine. Așa că m-am gîndit că e cazul să fiu iar foarte sinceră cu mine și în scris. Ca să le văd și mai clar. Și să mi le asum. Chiar dacă m-ar citi oricine și indiferent ce părere și-ar face, asta sunt, astea sunt etapel

Orice călătorie, orice schimbare, începe cu un prim pas. Imaginea e neclară, ai doar o pornire, o dorință, de a face ceva - vorbesc despre un ceva mai ieșit din uzual, din ce îți e la îndemână, familiar. Acel prim pas e important. Important - dacă reușește să treacă peste miile de îndoieli, nesiguranțe și gânduri și temeri și posibile scenarii.  Mult timp aveam așa la un moment dat un avânt să fac ceva, după care îmi ziceam în minte dar mai stai un pic, timp în care începeam să mă gândesc la toate chestiile care ar putea zădărnici ideea sau acțiunea, mai veneau și percepțiile mele despre cum sunt eu și că n-aș putea să fac x chestie, că eu nu-s așa, că e prea riscant, apoi mai veneau și alte păreri ale celor apropiați - vai, cum să faci asta, vai cum să te duci acolo, vai, vai, și așa că ori o tărăgănam și renunțam, ori mă încăpățânam să fac chestia x, dar nu cu acel drag și avânt firesc, ci mai mult ca să demonstrez ceva cuiva, cu draci, cu stres, și de cele mai multe ori de-aia nici