micutze aberatzii

Vorbind de zile ciudate, ieri a fost o zi ciudată (din nou), dar într-un fel frumos.  De când am deschis ochii parcă eram inundată de o energie (îi zic așa, deși cuvântul nu reflectă the feel) bună, o armonie rară, parcă dansam/zburam (mă rog, aiurea comparația, e vorba mai mult de comparație cu starea pe care mi-o dă dansul sau... nu chiar zborul -că n-am zburat încă decât cu avionul - dar cu, să zicem, senzația pe care o ai când te dai pe o tiroliană foarte lungă, cu pantă mare). Amuzant e că funcționa cumva invers față de ce credeam eu, în sensul că scădea când aș fi zis că avea motive să sporească. Acest curent invizibil care mă inundase și m-a stăpânit mare parte din zi puternic, diminuându-se apoi treptat... Ce-mi ziceam la un moment dat mai anii trecuți - că trăiesc monoton? Na de-aici. Ce, cum, de unde până unde? Habar n-am. Da a fost mișto. Și foarte bizar in a good way. Later edit Să nu uit de joaca de-a operațiuni impalpabile early morning... Dată fiind "inundația&

După trezirea de dimineață, cam cu ochii lipiți de somn (după nesomnul din toiul nopții pricinuit de spaimele lui Mitzi, care mi le transmisese şi mie după ce m-a trezit să mă întrebe dacă aud şi eu foşnete) ne-am moşmondit cu micul dejun conservator (pe bază de conserve şi lipii), ne-am zvântat corturile şi ne-am făcut rucsacii... şi, tot în jur de 10-11 as usual am pornit pe varianta de zi de relaxare: şaua Gărgălău, până la marcajul spre Ştiol, apoi coborâre spre Ştiol şi Cascada Cailor, de unde urma să coborâm cu telescaunul în stațiunea turistică Borşa. Coborârea spre Tăul Ştiol a fost superbă, o potecă mergând domol prin afinişuri doldora de afine mari şi coapte. Versanți verzi, lacul sclipind undeva în vale, un râuleț susurând şi şerpuind pe fundul văii. Ajunşi la nivelul lacului totul devenise o fâneață cu pante domoale. Aici revărsare de turişti, un grup de polonezi, un grup de copii, apoi multe familii. La un indicator am intrat în vorbă cu un cuplu care ne-au indi

să mori şi să învii, să crezi dar să nu ştii... în fiecare zi... absență - prezență. inundații de senzații. avalanşe calme şi năvalnice. emoții în prag de toamnă, ca frunze aduse de vânt.

Din dor de Făgăraș am vrut să merg în excursia asta de pe 19 august, unde plecam de la Bâlea, urcam în șaua Capra, apoi pe vf. Iezerul Caprei, coborând apoi la lacul Capra, apoi urcând la Fereastra Zmeilor, de unde urma să coborâm la cabana Capra. Am plecat pe prognoză nefavorabilă, cu 40% șanse de ploaie de la ora 14. Planul a fost să plecîm cu jumătate de oră mai devreme din bucurești, ca să apucăm să facem cât mai mult din traseu până să vină ploaia. Toți eram echipați de ploaie, cu pelerine, pantaloni impermeabil, fiecare cu ce avea în dotare... De la Bâlea am plecat pe aripi de nor, am urcat pieptiș șaua Caprei. Mă minunam cât de uşor îmi părea urcuşul de data asta față de expediția de acum... trei (sau patru?!) ani când eram cu rucsacii de 20 kg în spinare, porniți să facem creasta... De sus, din șa, Bâlea se vedea minunat. După regruparea din șa am pornit voinicește pe Iezerul Caprei, care ne-a rezervat o minunată surpriză - ajunși acolo, soarele a ieșit din nori. A

Ca o mare, poate ca un ocean... Mereu diferită, deşi mereu aceeaşi... Limpede cristal în zilele luminoase şi liniştite... greu de văzut adâncimea din cauza limpezimii Tulburată subtil de curenți invizibili ce uneori prevestesc furtuni, ascund adâncimile, schimbă culoarea... Uşor de tulburat din te miri ce, de un vânt îndepărtat în larg, de un banc de peşti zurbagii, de vizitatori agitați... În prag de furtună schimbată complet, cu valuri nervoase înspumate, culoare neliniştitoare, imprevizibilă şi capricioasă... În plină furtună amenințătoare, furioasă, cu valuri mari, lungi, grele ca nişte ziduri prăbuşindu-se în ele însele şi în orice se nimereşte imprudent în calea lor, urlând şi mugind furii şi disperări şi dureri pe mii de voci sub nori apocaliptici şi vânturi nemiloase, simfonie cacofonică ca o explozie nucleară, lăsând în urmă o sfârşeală soră cu moartea, epave sfărâmate, spumă, şi în cele din urmă, după liniştire... doar linii fine şi vălurele neliniştite şi mormane de scoi

Uneori vezi lucrurile clar, alteori totul e incert, în ceață... Azi mă simt în ceață, o ceață dubioasă... o ceață care mă semi-izolează, îmi înfundă urechile şi îmi aiureşte mintea... totul e cvasi-îndepărtat deşi aproape, cumva ca prin apă (doar că nu e apă, e ceață). Şi venind ca ceața, în valuri, ba lăsând un petec senin, ba astupând tot... Un nod în gât venind la pachet cu o  antipatică durere de cap... Decizii ale unora care nu țin cont de voința şi dorința altora... Cugetări legate de leadership... Nedumeriri, fapte perturbatoare de zen, cum ar fi un accident mortal în intersecție... Lucruri ce se cereau lămurite sau anunțate rămase în suspensie... Faze amuzante cu manechin... Concert Subcarpați în Herăstrău, ok-ish dar nu cine ştie ce, simpatic că ne-am organizat în mini gaşcă de fete (Adelina, Crisu, Diana şi eu)... Culoarea zilei - amestecată, cețoasă... incertă Şi ambrozia loveşte din nou - victime ştiute Andre, eu, Roxana, Ionuț şi parțial Adelina.

Azi am început cursul de bază de agent/ghid de turism. E chestia de bază pentru a avea tangențe cu turismul în mod legal - ca organizator. Când am început să mă plimb în excursii cu grupuri de pe facebook, acum vreo patru ani (cu Răzvan de la Terra Incognita, pentru că ei au fost primii cu care am mers, cred că vreun an am mers doar cu ei şi încă intensiv) nici nu mă gândeam că o să fac asta. Adică m-am gândit, dar am exclus posibilitatea, zicând că ar fi prea mare răspunderea pentru mine... (imediat m-am gândit că dacă eşti organizator trebuie să îți asumi tot, de la răspunderea pentru viața şi sănătatea celor pe care îi ghidezi, până la ghidajul şi relaționarea cu toată lumea, ca fiecare să se simtă băgat în seamă şi cât de cât bine) Şi toamna trecută, cred, Irina îmi scrisese ceva c-a vorbit cu Corina lui Răzvan că e greu să găsească oameni mişto şi că aş putea încerca să mă bag pe ghidaj... un mesaj pe whatsapp pe un număr pe care nu-l mai foloseam şi pe care l-am descoperit întâ

Când mă întorceam acasă uşor pilită după petrecerea pseudo-surpriză de ziua lui Domi din Open şi, în avântul de aruncat chestii inutile din casă, duceam un vraf de cutii goale la tomberoanele de reciclare... văd că prin teii de lângă tomberoane zburătăceşte ceva ce se mişcă rapid. Liliac? mă întreb. Mă apropii, da cel puțin doi lilieci se fâlfâiau pe acolo. Bravo, foarte bine, şi aşa era pe aici plin de țânțari şi musculițe vampir care te ciuruiau dacă mergeai mai agale, poate aşa se mai reglează populația de insecte...

Țipete tăcute, linişti amorfe, emoții puternice, letargii insensibile, scufundări în senzații ireale, nervi... Stări contradictorii, nici nu ştiu care-s ale mele... Aripi? De la o zi la alta mă simt altfel, simt altfel, ba intens ba estompat, ba emoții ba nimic, flux, reflux... Ce vine, ce pleacă... De ce vine, de ce pleacă... De ce...

Am făcut ochi dimineață, sub lumina la care nu ne așteptam, după ploaia de cu seara. Cerul era albastru, răsăritul venise dinspre căldarea cu Lala Mare, unde se răsfăța sub lumina argintie o mare alpină îndepărtată, ce acoperea partea din care veniserăm cu o zi în urmă, ne ștersese pașii. După obișnuita mocăială de dimineață, până am halit micul dejun, până s-au zvântat corturile și le-am strâns și am compactat la loc rucsacii criminali, cerul ne-a tot dat emoții, azvârlind cu nori, apoi ștergându-i cu buretele, apoi aruncând bucăți compacte de nor, și împrăștiindu-i apoi în evantai, cum ai sufla peste o planșă cu urme de făină... Ne-am împachetat și am purces la drum. Urcuș până în Șaua cu Lac. Priveliștea se deschidea tot mai mult, vedeam tot mai departe.... Am ajuns repede, mai repede decât spunea marcajul. În jumătate de oră (față de 1 oră anunțată) eram sus, pe creastă, la soare, și ne bucuram de priveliște și semnal, drept care am făcut o poză de grup și ne-am

După una dintre disperările mele eliberatoare (mai exact atunci când mi-am dat seama cât de vie şi dureroasă e vechea rană a dispariției bruşte, violente şi complete a iubirii odată cu moartea lui Alex) mi-am rememorat trăirile din vremurile fericite şi, cumva, am "văzut" forma iubirii (expresia plastică a felului în care iubesc atunci când iubesc) - ca o stâncă mare, ca un munte, dar nu chiar ca unul real. Ieşind dintre voaluri delicate de cețuri, poate crescând (?), un conglomerat de stânci deschise la culoare, oarecum bejulii, toate adunate una în alta, toate verticale, adunate în grupări ce dau formă de munte, un masiv impresionant, greu de cuprins în înălțime cu privirea... bazele nu le puteam vedea, pentru că încercam să văd vârfurile... Cumva asta explică pasiunea mea pentru mersul prin munți şi pe munți... de ce pe munte mă simt deseori mai acasă decât acasă, mai vie şi mai adevărată... De ce stâncă, habar nu am. Asta s-a înfățişat minții mele... şi mi-a reaminti

Şi timpul are răbdare, lucruri se petrec, vin şi trec... Iar eu nu am răbdare... oare unde şi de ce s-a dus răbdarea? Mi se pare că mă mişc în reluare, cu paşi de melc, că toate chestiile pe care vreau să le fac se urnesc greu, sau deloc, că sunt zadarnice, că mă zbat ca peştele pe uscat, că deşi m-am decis să schimb chestiile care mă blochează, bat pasul pe loc.... Am început uşor uşor să mă schimb pe mine însămi mai spre ce ştiu că sunt şi pot fi (chestii care au fost dar s-au ascuns undeva în profunzime), dar am dese recăderi, mici disperări, mă dezamăgesc sau mă autoamăgesc uneori... Mă mai sperii şi de umbra mea alteori... se mai reactivează răni vechi, nevindecate... sper să reuşesc să le vindec, acum dacă mi-am reamintit de ele... uitatul nu ține loc de vindecare. Se mai activează din când în când mici panici, frici tâmpite, care mă fac să îmi dau cu stângu-n dreptu' şi să mă comport aiurea şi contrar felului meu normal de-a fi. mă tem de lenea şi laşitățile şi sictire

Ei, şi după multă vreme, duminica am ajuns în fine la protest în Piața Victoriei. După furiile şi dracii de vineri, când în Bucureşti se turna gaz peste protestatari (erau acolo o mulțime de prieteni, colegi, amici şi cunoştințe, aşa că aflam veşti destul de repede) cauzate de faptul că eram taman la Borşa şi nu puteam să fac nimic decât să distribui informații pe facebook...  m-am decis că nu mai e de "lasă pe alții mai curajoşi" şi că de acum o să ies des, cât de des posibil la proteste. Chiar dacă sunt doar un singur om. Desigur că planul a suferit din start amânări, că sâmbătă am ajuns pe la 10 seara în Bucureşti, şi de unde ziceam că las rucsacul şi mă duc direct în piață, elanul mi s-a fâsâit, m-a descurajat şi Vali care la ultima oprire calculase când am ajunge toți în Bucureşti şi gândise cu voce tare "ajungem târziu. nu mă mai duc la niciun protest". Mda, ştiu, prea influențabilă. Ei, dar duminică chiar am reuşit. Mi-era nu ştiu cum să mă duc singură aşa

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Mă tot întreb de-o vreme... ce mi se tot întâmplă chestii stranii, d-astea de habar n-am dacă mintea mi-a luat-o razna pe câmpii complet sau ce naiba... Fantezie ştiu că am grămadă, păcat că dacă încerc să o pun la lucru (să scriu o povestire, o nuvelă, ceva, cum mi-ar fi plăcut) face fițe şi fuge. Dar chiar aşa... Ei, dar să arunc povara în literele astea ce se înşiră spornic azi, doar-doar o ieşi de-o povestire fantasy (de căcat, probabil). După inexplicabilul episod din "agonie şi extaz" cumva parcă am început să simt hai să zicem oarece... energii sau pana mea (nu am cuvinte care să redea exact ce simțeam) în preajma unor oameni. Ba uneori şi în ne-preajma oamenilor. Bizar, foarte bizar. Nebunie curată. Şi simțitul ăsta de chestii care poate erau sau poate nu erau e fluctuant, ba e ba nu e. Şi senzațiile sunt variate şi foarte diferite. Unele chiar oarecum senzuale. Altele ca o durere uşoară de cap care se risipeşte curând. Altele cumva prietenoase. Altele alarmante.

De pe vf. Ineu am descoperit cu adevărat prima dată cât de mare şi impunător e masivul Rodnei. Munți verzi, şerpuiți cât vezi cu ochii, vârfuri ce trag cu ochiul unele ascunse după altele, văi foarte verzi, lacuri, jnepenişuri dar mai ales afinişuri cât cuprinde privirea. Toate sub un cer albastru bine condimentat cu nori albi pufoşi dar şi cenuşii dătători de emoții. Planul nostru inițial a fost se pare unul cam prea de forță pentru grupul nostru, la a doua noapte de campare pe munte oamenii ziceau că ce naiba, suntem în cantonament, unde e relaxarea, doar suntem în concediu... Aşa că în ziua care ar fi trebuit să fie cea mai grea am schimbat planul în favoarea relaxării. Am coborât prin afinişuri bogate spre lacul Ştiol şi apoi la Cascada Cailor, după care, cu telescaunul la complexul turistic Borşa, de unde am reuşit cu greu să ne trimitem şoferii cu un taxi la cabana Croitor și apoi să ne recupereze și să ne ducă și pe noi la cabană... Experiențe de neuitat.