Am făcut ochi dimineață, sub lumina la care nu ne așteptam, după ploaia de cu seara. Cerul era albastru, răsăritul venise dinspre căldarea cu Lala Mare, unde se răsfăța sub lumina argintie o mare alpină îndepărtată, ce acoperea partea din care veniserăm cu o zi în urmă, ne ștersese pașii.
După obișnuita mocăială de dimineață, până am halit micul dejun, până s-au zvântat corturile și le-am strâns și am compactat la loc rucsacii criminali, cerul ne-a tot dat emoții, azvârlind cu nori, apoi ștergându-i cu buretele, apoi aruncând bucăți compacte de nor, și împrăștiindu-i apoi în evantai, cum ai sufla peste o planșă cu urme de făină...
Ne-am împachetat și am purces la drum. Urcuș până în Șaua cu Lac. Priveliștea se deschidea tot mai mult, vedeam tot mai departe....
De aici vedeam Ineul și mai departe Ineuțul (pe care nu l-am inclus în traseul nostru) și alte multe vârfuri și lanțuri muntoase mai depărtate, presărate cu nori și un fel de pâclă cețoasă.
Am pornit pe traseu până la refugiul sub Ineu, de unde câțiva am ales să urcăm pe Ineu. Nu a fost greu, dar ne-a luat spre o oră cred cu urcat pozat și coborât.
Tot șiragul ăla care se vede șerpuind (în poza de mai sus) în spatele stâncăriei de pe vârful Ineu stânga-dreapta și pe urmă mai în spate... ăla a fost, și încă în plus ce nu se vedea, că am mai cotit încă o dată.
Primele au fost două șei verzi, prima domoală, a doua mai îngustă, cu hău stânga-dreapta... Priveliști amețitor de frumoase.
Am ajuns și la o porțiune marcată pe Munții noștri ca dificilă. Și da, cu rucsacii de 20 de kile în spate era greu. Pentru simplificare majoritatea am trimis rucsacii înainte cu Șox și Vali și am trecut mai ușurel. Au fost vreo două astfel de treceri - un vârfuleț mai nebunatic, care nu se lăsase acoperit de pământ și iarbă și rămăsese stâncos și dur.
Făceam din când în când câte un popas și ne întrebam „mai e mult până departe?”
Și apropo de asta e cazul să amintesc că e jale cu indicatoarele pentru distanțe/timpi, cel puțin pentru traseul nostru cu bandă roșie. La indicatorul de lângă refugiul de sub Ineu scria că până în șaua Gărgălău sunt 4 (patru) ore - traseu dificil (7 km). Ei bine, morții măsii, noi am făcut vreo 9 ore!
Am ajuns la vârful Coasta Netedă (aici folosesc denumiri mulțumită site-ului Munții Noștri), apoi la Cișa... Deja urcam și coboram de simțeam că drumul nu se va termina niciodată, că suntem în iad ca Sisif, doar că noi urcăm și coborâm cu rucsacii la nesfârșit... Aici unii au cedat psihic. La acest moment de cotitură - mai ales că găsiserăm un nou indicator care arăta că mai avem 3 ore până în faimoasa Șa Gărgălău (în condițiile în care de la ăla cu 4 ore noi merseserăm deja vreo 3 ore) am decis să rupem în două grupul. Noi, cei care aveam corturile și puteam, să o luăm înainte mai repede, să găsim loc de pus corturile, să le punem pe lumină cât de cât, iar restul să vină mai ușurel, cu pauze, cât să nu își dea duhul.
Pe tot parcursul celor 9 ore pe creastă ne-am întâlnit cu puțină lume... Un grup - probabil o familie mai mare, cu doi câini, cu care ne-am întâlnit de două ori (întâi veneu din sens opus, au mers până la un punct apoi s-au întors, ne-au depășit la urcarea pe Cișa (cred), apoi i-am găsit poposiți după coborâșul de pe vârful Omului, erau campați la Tăul Știol, spuneau.
După vârful Omului credeam noi că gata, acuș ajungem, dar nu, am mai avut de urcat și coborât și ocolit încă două vârfuri și abia apoi ajungeam pe vârful Gărgălău. La un moment dat chiar ni se părea că n-o să mai ajungem niciodată...
Pe Gărgălău marcajul era prost, era să ratăm poteca de coborâre spre șa. Apoi am găsit-o și am pornit.. Relieful era diferit față de cel de până acum, aici semăna cu platoul Bucegilor, doar că mai scobit... Am mers destul de mult, tot speram să găsim locul de campare din șaua Gărgălău... și canci. Nimic nu părea să fie ce trebuie, niciun teren mai drept și ierbos, eram cam derutați și ne gândeam cum facem să alegem un loc cât de cât care să nu fie prea la mama dracului, cât să fim siguri că ajung și cei din partea a doua a grupului...
Poteca cobora apoi pe grohotiș, aici mi se bâțâiau genunchii și am rămas în urma celorlalți... Am coborât și am mers mai departe către apus, lumina auriu-portocalie a apusului făcea semne, hai, că mai e... În fine, am văzut cum în care ceilalți par să o ia brusc la stânga și zic buun, au găsit...
Am mai luptat cu niște smocuri de iarbă și de afiniș în care mă împleticeam... și am ajuns. Izvoarele nu se vedeau, dar lasă că mergem după aia și găsim sursele de apă. Ceilalți puseseră deja pe jumătate corturile. Am ales un loc, am trântit rucsacul și, cu spinarea țeapănă, am reușit să pun naibii și cortul. Ura! Șox și Baftă au pornit înapoi să încerce să-i ajute pe cei rămși în partea secundă a plutonului, eu și Cătălina ne-am aventurat în căutarea apei.
Pe creastă însă s-a lăsat un nor. Ceața venea în valuri, la un moment dat părea că umblăm în altă dimensiune, în altă lume ireală, ciudată, cu soarele în față dar palid, pierdut, totul aproape în alb și negru. Ne întrebam ce mama naibii apă căutăm noi în ceață... Am insistat hai să mai mergem puțin înainte. Și să folosim aplicația Munții Noștri. Știam că ar trebui ca acel „La izvoare” ar trebui să fie undeva în stânga...
Ne-am îmbărbătat și am mers înainte. Nu vedeam mare lucru, dar cu harta și GPS-ul a fost ok. Dacă am fi și văzut ne-am fi descurcat mai ușor. Oricum, până la urmă ne-am descurcat, am coborât la auzul sunetului unei ape pe un versant ierbos și am găsit sursa. Aici nu mai era ceață, și, cât am umplut sticlele cu apă, am prins un apus minunat.
Când ne-am întors am găsit marcajele mult mai ușor, am fi ajuns mult mai repede dacă la dus le-am fi putut vedea.
La campare ceilalți sosiseră deja. Și ei prinseseră ceața, undeva pe Gărgălău sau înainte, doar că din cauza unghiului au avut parte de un fenomen muuult mai șmecher ca noi, ăla cu umbra proiectată pe ceață și cu un halou colorat în jurul capului - cică efectul Gloria se numește. Când trimit ăștia o poză de-a lor o să pun una aici pentru ilustrare. După faza asta au uitat de oboseală și de psihicul distrus și au continuat voioși, așa că i-am găsit bine-mersi la corturi, doar că înghețați, că se lăsase frigul.
'
A fost faza cu „ursul” - era o pată maronie lîngă un vârf dintre cele dinspre Gărgălău... monocularul lui Conu nu apropia suficient și nu îți dădeai seama ce e, și a apărut psihoza că e ursu'. Între timp s-a întunecat, am halit la lumina frontalelor, inițial nimeni nu era înfometet dar apoi am halit ca sparții conservele alea, că, la naiba, trăseserăm toată ziua ca nebunii și nu mâncaserăm decât alune și fructe uscate și batoane. De frica ursului am strâns toată mâncarea în saci de gunoi și am dus-o pe o piatră departe de corturi.
Răpuși de oboseală și frig ne-am dus la culcare, după ce am admirat superbul cer senin, negru și înțesat de stele.
Pe la 3 mă trezește Miți, care era trează de vreo oră, auzise întâi câinii la stână urlând și apoi tot felul de zgomote ciudățele în jurul corturilor... Da, se auzeau chestii. Cred că mi-a luat vreo oră să adorm după faza asta...
Comentarii