După una dintre disperările mele eliberatoare (mai exact atunci când mi-am dat seama cât de vie şi dureroasă e vechea rană a dispariției bruşte, violente şi complete a iubirii odată cu moartea lui Alex) mi-am rememorat trăirile din vremurile fericite şi, cumva, am "văzut" forma iubirii (expresia plastică a felului în care iubesc atunci când iubesc) - ca o stâncă mare, ca un munte, dar nu chiar ca unul real. Ieşind dintre voaluri delicate de cețuri, poate crescând (?), un conglomerat de stânci deschise la culoare, oarecum bejulii, toate adunate una în alta, toate verticale, adunate în grupări ce dau formă de munte, un masiv impresionant, greu de cuprins în înălțime cu privirea... bazele nu le puteam vedea, pentru că încercam să văd vârfurile...
Cumva asta explică pasiunea mea pentru mersul prin munți şi pe munți... de ce pe munte mă simt deseori mai acasă decât acasă, mai vie şi mai adevărată...
De ce stâncă, habar nu am. Asta s-a înfățişat minții mele... şi mi-a reamintit iubirea. Care de fapt e peste tot, în tot şi în toate, doar că de regulă suntem prea orbi şi preocupați de propriile noastre persoane, de propriile noastre drame ca să observăm... şi doar printr-un noroc chior câteodată se întâmplă ceva mărunt, se tulbură apele şi-apoi sclipeşte ceva şi începem să vedem ce până mai ieri ignoram, nu vedeam şi nici cu gândul nu gândeam...
Comentarii