După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina.
Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare.
Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne-a adus lemne pentru focul care a combătut frigul care se lăsa tot mai intens.
S-a lăsat și întunericul, dar așa, pe nesimțite, și în ciuda norilor care se adunaseră pe marginile cerului, restul cerului se umpluse de stele strălucitoare - desigur, cum în București n-ai cum să vezi decât dacă e pană de curent sau ceva.
Dimineața cerul era acoperit și amenințător. Până să apucăm să halim și să ne organizăm rucsacii - aveam de împărțit toată conservăraia, lipiile și ce mai aveam și era clar că nu e loc pentru toate plus apă... a început o ploaie destul de intensă. Ceilalți drumeți de la cabană, care și ei voiau să pornească pe traseu, au renunțat să plece pentru moment, așteptând oprirea ploii.
Noi ne-am mocăit în continuare, am halit micul dejun în anexă, încercând să facem și împărțeala justă... Am mai renunțat la diserse chestii din rucsaci, am ajuns la un minim istoris în ce privește numărul de țoale cărate pe munte, dar na, aveam cortul care era și greu și ocupa și mult loc. Până la urmă Mitzi a preluat parte din conservele mele, ca să ajungem la o oarecare echilibrare a greutății rucsacilor. A fost o soluție mai bună decât împărțirea cortului, altfel în tura de ziua următoare n-aș fi putut pune cortul în timp util.
Ploaia s-a oprit iar norii au început să se împrăștie. Noi am prins aripi și am băgat viteză la finalizat rucsacii (o viteză mocăită, desigur). Am pornit știind că aveam pe parcursul zilei mai multe intervale cu șanse mari de ploaie, dar na, aveam pelerine, huse, bocanci, nu muream de la o ploaie... două.
Pornitul a fost cel mai greu (ca întotdeauna, de altfel). Rucsacii ne apăsau, ne sugrumau, ne tăiau umerii iar noi gâfâiam terminați pe urcușul destul de ușor în pantă nu prea accentuată pe dealurile verzi și pline de floricele. A ieșit și soarele, fierbinte și necruțător, iar toată iarba și vegetația a început să respire aburi, așa că o vreme destul de lungă am mers printr-o atmosferă de saună. Dar măcar priveliștea era foarte frumoasă. Marcajul era cam rar și nu foarte vizibil, la un moment dat nu eram siguri dacă n-am pierdut drumul.
Pe al nu știu câtulea deal urcat, ultimul înainte de primul deal-munte am văzut că se înnora din nou. Și norul fix dinspre dealul-munte venea și se lăsa spre noi. Și bineînțeles, fix când eram pe la mijlocul urcării pe acel afurisit de munțișor-deal a început ploaia. Din fericire a pornit gradual, așa că am apucat să ne echipăm. Doar că am avut cu toții surpriza ca, de data asta, din cauza rucsacilor mai înalți, pelerina să stea mai rău ca de obicei. Dar na, asta e, măcar să nu ne facă ciuciulete complet cu tot cu rucsaci și toate mainele și sacii de dormit. Eram cu toții ca niște dromadero-cocoșați de la Notre Dame diformi. Pe măsură ce urcam serpentinele șerpuitoare pe munțișor ploua tot mai tare. Și am mers așa orbește prin ploaie și nor - da, eram acoperiți complet de norul cenușiu și noi și munțișorul, așa că nu vedeam absolut nimic.
Mersul ăsta orbesc prin nor-ceață și ploaie a fost cred cel mai chinuitor și neplăcut moment (care la momentul respectiv părea să fie fără sfârșit). În plus, nu-mi reglasem prea bine rucsacul pe umeri și mă dureau umerii și ceafa, iar gluga pelerinei care stătea aiurea îmi lua și restul de vizibilitate, așa că practic o vreme n-am putut decât să mă uit în jos, la poteca inundată, cât să văd unde pun următorul pas.
Apoi Vera mi-a dat un pont pentru reglatul rucsacului, am reușit să îmi aranjez cumva gluga naibii de-am putut în fine să mai văd și eu câte ceva împrejur. Atunci a devenit suportabil, chiar dacă nu se vedea decât ceață și ploaie, și gașca de dromaderi uzi răsfirată pe cărare. După un timp ploaia s-a rărit iar apoi s-a oprit de-a binelea.
Am făcut și primul popas de la începerea ploii. Am trântit rucsacii cât colo pe iarbă pe unde nu era chiar baltă, am lepădat pelerinele de chin și ne-am mai tras sufletul. Muntele ne-a răsplătit cu un peisaj superb - versanți înverziți, o herghelie de cai, nori albi ce se ridicau în fâșii și vălătuci dintre dealuri și munți.
Am pornit apoi mai departe, pentru că mai aveam mult până la locul unde urma să campăm (la Lala mică). De aici înainte drumul a fost mai simpatic, a dat și soarele, mai întâi mai sfios, apoi tot mai îndrăzneț. Aveam soarele în stânga și ne-a însoțit constant până la urcușul spre Lala Mare.
Dar până atunci am dat peste grupul de la cabană, cei ce plecaseră cu jumătate de oră (sau mai mult) înaintea noastră. Doi se întorceau la cabană, să încerce să vină cu jeep-ul (aveau 4x4) pentru că unuia din grupul lor i se făcuse rău, avea ceva probleme cu inima. Mai târziu am găsit și restul grupului, puseseră și un cort pentru cel cu probleme. Ne-am scotocit după o aspirină și le-am dat-o pentru bietul om. Ne-am regrupat apoi am pornit-o mai departe.
Am mers printr-un peisaj din ce în ce mai frumos, apăruseră jnepenii pe toate părțile. Am ajuns la momentul unde a trebuit să urcăm din cărarea principală pe o cărăruie abruptă prin jnepeniș până în culme, unde ne aștepta u măsuță cu băncuțe. Am ajuns rupți de rucsaci și morți de căldură. Ne-am resuscitat cu mixul de semințe care vorba aia, ne-a scos din aproape ghearele epuizării. Ne-am tras sufletul și ne-am făcut curaj. Acum aveam de coborât o pantă la fel de abruptă până la Lala Mare, iar apoi de urcat iar un hop și iar de coborât până la Lala Mică și locul de campare.
Am coborât la Lala Mare destul de ok, o clipă ne-am gândit că poate mai bine punem corturile acolo, dar terenul era cam inundabil așa că ne-am adunat forțele și după o scurtă pauză de recăpătare a suflului, cu norii care veneau amenințători chiar dinspre Lala Mică am pornit voinicește spre Lala Mică. Am urcat, am coborât, în cele din urmă am ajuns. Norul amenințător cuprinsese deja cerul, lumina galben-posomorât anunța ploaie, aşa că am pornit la pus cortul. Noroc cu Mitzi care a ales un loc bun, deși ne-am câcâit nițel. Am apucat să punem baza și supratenta prinsa pe colțuri... și a început ploaia.
M-am chinuit să mai bag un cui, am văzut că pornește ca din duș, mi-am dat seama că rucsacul meu zăcea în mijlocul poienii, departe, deschis. Am tras um mega sprint, l-am înhățat în spinare, m-a văzut Vali care finisa și el ceva la cort și a alegat după mine să mă ajute la restul de cuie. Am zvârlit rucsacul în cort și am continuat împreună cu Vali să punem restul de cuie. Deja turna ca din găleată, Miți fugise și ea la rucsacul ei și să-și pună ceva de ploaie. În trei minute fixasem cortul, Vali a fugit la cortul lui, eu m-am băgat în cort udă fleașcă. M-am gândit că e cazul să desfac salteluța și să mă schimb în ceva uscat. Bună idee, pentru că ploaia era rece și vântul pornise să sufle destul de tare. Aversele erau atât de dese și puternice că nu auzeai nimic altceva. Abia mai încolo am mai auzit cate ceva dinspre alte corturi.
A durat ceva, tot la fel de puternică și cu vânt, de-a inundat partea poienei care era un pic mai jos - de asta zic că Miți a fost super inspirată, eu l-aș fi pus mai aproape de ceilalți, exact în zona care s-a inundat. De altfel, cortul Verei și al lui Baftă s-a inundat, restul au mai luat un pic de apă dar nu grav.
Când s-a oprit ploaia și am auzit voci pe-afară am scos nasul din cort... și ce să vezi?! un ditamai curcubeul.
Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare.
Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne-a adus lemne pentru focul care a combătut frigul care se lăsa tot mai intens.
S-a lăsat și întunericul, dar așa, pe nesimțite, și în ciuda norilor care se adunaseră pe marginile cerului, restul cerului se umpluse de stele strălucitoare - desigur, cum în București n-ai cum să vezi decât dacă e pană de curent sau ceva.
Dimineața cerul era acoperit și amenințător. Până să apucăm să halim și să ne organizăm rucsacii - aveam de împărțit toată conservăraia, lipiile și ce mai aveam și era clar că nu e loc pentru toate plus apă... a început o ploaie destul de intensă. Ceilalți drumeți de la cabană, care și ei voiau să pornească pe traseu, au renunțat să plece pentru moment, așteptând oprirea ploii.
Noi ne-am mocăit în continuare, am halit micul dejun în anexă, încercând să facem și împărțeala justă... Am mai renunțat la diserse chestii din rucsaci, am ajuns la un minim istoris în ce privește numărul de țoale cărate pe munte, dar na, aveam cortul care era și greu și ocupa și mult loc. Până la urmă Mitzi a preluat parte din conservele mele, ca să ajungem la o oarecare echilibrare a greutății rucsacilor. A fost o soluție mai bună decât împărțirea cortului, altfel în tura de ziua următoare n-aș fi putut pune cortul în timp util.
Ploaia s-a oprit iar norii au început să se împrăștie. Noi am prins aripi și am băgat viteză la finalizat rucsacii (o viteză mocăită, desigur). Am pornit știind că aveam pe parcursul zilei mai multe intervale cu șanse mari de ploaie, dar na, aveam pelerine, huse, bocanci, nu muream de la o ploaie... două.
Pornitul a fost cel mai greu (ca întotdeauna, de altfel). Rucsacii ne apăsau, ne sugrumau, ne tăiau umerii iar noi gâfâiam terminați pe urcușul destul de ușor în pantă nu prea accentuată pe dealurile verzi și pline de floricele. A ieșit și soarele, fierbinte și necruțător, iar toată iarba și vegetația a început să respire aburi, așa că o vreme destul de lungă am mers printr-o atmosferă de saună. Dar măcar priveliștea era foarte frumoasă. Marcajul era cam rar și nu foarte vizibil, la un moment dat nu eram siguri dacă n-am pierdut drumul.
Pe al nu știu câtulea deal urcat, ultimul înainte de primul deal-munte am văzut că se înnora din nou. Și norul fix dinspre dealul-munte venea și se lăsa spre noi. Și bineînțeles, fix când eram pe la mijlocul urcării pe acel afurisit de munțișor-deal a început ploaia. Din fericire a pornit gradual, așa că am apucat să ne echipăm. Doar că am avut cu toții surpriza ca, de data asta, din cauza rucsacilor mai înalți, pelerina să stea mai rău ca de obicei. Dar na, asta e, măcar să nu ne facă ciuciulete complet cu tot cu rucsaci și toate mainele și sacii de dormit. Eram cu toții ca niște dromadero-cocoșați de la Notre Dame diformi. Pe măsură ce urcam serpentinele șerpuitoare pe munțișor ploua tot mai tare. Și am mers așa orbește prin ploaie și nor - da, eram acoperiți complet de norul cenușiu și noi și munțișorul, așa că nu vedeam absolut nimic.
Mersul ăsta orbesc prin nor-ceață și ploaie a fost cred cel mai chinuitor și neplăcut moment (care la momentul respectiv părea să fie fără sfârșit). În plus, nu-mi reglasem prea bine rucsacul pe umeri și mă dureau umerii și ceafa, iar gluga pelerinei care stătea aiurea îmi lua și restul de vizibilitate, așa că practic o vreme n-am putut decât să mă uit în jos, la poteca inundată, cât să văd unde pun următorul pas.
Apoi Vera mi-a dat un pont pentru reglatul rucsacului, am reușit să îmi aranjez cumva gluga naibii de-am putut în fine să mai văd și eu câte ceva împrejur. Atunci a devenit suportabil, chiar dacă nu se vedea decât ceață și ploaie, și gașca de dromaderi uzi răsfirată pe cărare. După un timp ploaia s-a rărit iar apoi s-a oprit de-a binelea.
Am făcut și primul popas de la începerea ploii. Am trântit rucsacii cât colo pe iarbă pe unde nu era chiar baltă, am lepădat pelerinele de chin și ne-am mai tras sufletul. Muntele ne-a răsplătit cu un peisaj superb - versanți înverziți, o herghelie de cai, nori albi ce se ridicau în fâșii și vălătuci dintre dealuri și munți.
Am pornit apoi mai departe, pentru că mai aveam mult până la locul unde urma să campăm (la Lala mică). De aici înainte drumul a fost mai simpatic, a dat și soarele, mai întâi mai sfios, apoi tot mai îndrăzneț. Aveam soarele în stânga și ne-a însoțit constant până la urcușul spre Lala Mare.
Dar până atunci am dat peste grupul de la cabană, cei ce plecaseră cu jumătate de oră (sau mai mult) înaintea noastră. Doi se întorceau la cabană, să încerce să vină cu jeep-ul (aveau 4x4) pentru că unuia din grupul lor i se făcuse rău, avea ceva probleme cu inima. Mai târziu am găsit și restul grupului, puseseră și un cort pentru cel cu probleme. Ne-am scotocit după o aspirină și le-am dat-o pentru bietul om. Ne-am regrupat apoi am pornit-o mai departe.
Am mers printr-un peisaj din ce în ce mai frumos, apăruseră jnepenii pe toate părțile. Am ajuns la momentul unde a trebuit să urcăm din cărarea principală pe o cărăruie abruptă prin jnepeniș până în culme, unde ne aștepta u măsuță cu băncuțe. Am ajuns rupți de rucsaci și morți de căldură. Ne-am resuscitat cu mixul de semințe care vorba aia, ne-a scos din aproape ghearele epuizării. Ne-am tras sufletul și ne-am făcut curaj. Acum aveam de coborât o pantă la fel de abruptă până la Lala Mare, iar apoi de urcat iar un hop și iar de coborât până la Lala Mică și locul de campare.
Am coborât la Lala Mare destul de ok, o clipă ne-am gândit că poate mai bine punem corturile acolo, dar terenul era cam inundabil așa că ne-am adunat forțele și după o scurtă pauză de recăpătare a suflului, cu norii care veneau amenințători chiar dinspre Lala Mică am pornit voinicește spre Lala Mică. Am urcat, am coborât, în cele din urmă am ajuns. Norul amenințător cuprinsese deja cerul, lumina galben-posomorât anunța ploaie, aşa că am pornit la pus cortul. Noroc cu Mitzi care a ales un loc bun, deși ne-am câcâit nițel. Am apucat să punem baza și supratenta prinsa pe colțuri... și a început ploaia.
M-am chinuit să mai bag un cui, am văzut că pornește ca din duș, mi-am dat seama că rucsacul meu zăcea în mijlocul poienii, departe, deschis. Am tras um mega sprint, l-am înhățat în spinare, m-a văzut Vali care finisa și el ceva la cort și a alegat după mine să mă ajute la restul de cuie. Am zvârlit rucsacul în cort și am continuat împreună cu Vali să punem restul de cuie. Deja turna ca din găleată, Miți fugise și ea la rucsacul ei și să-și pună ceva de ploaie. În trei minute fixasem cortul, Vali a fugit la cortul lui, eu m-am băgat în cort udă fleașcă. M-am gândit că e cazul să desfac salteluța și să mă schimb în ceva uscat. Bună idee, pentru că ploaia era rece și vântul pornise să sufle destul de tare. Aversele erau atât de dese și puternice că nu auzeai nimic altceva. Abia mai încolo am mai auzit cate ceva dinspre alte corturi.
A durat ceva, tot la fel de puternică și cu vânt, de-a inundat partea poienei care era un pic mai jos - de asta zic că Miți a fost super inspirată, eu l-aș fi pus mai aproape de ceilalți, exact în zona care s-a inundat. De altfel, cortul Verei și al lui Baftă s-a inundat, restul au mai luat un pic de apă dar nu grav.
Când s-a oprit ploaia și am auzit voci pe-afară am scos nasul din cort... și ce să vezi?! un ditamai curcubeul.
Comentarii