Şi timpul are răbdare, lucruri se petrec, vin şi trec...
Iar eu nu am răbdare... oare unde şi de ce s-a dus răbdarea?
Mi se pare că mă mişc în reluare, cu paşi de melc, că toate chestiile pe care vreau să le fac se urnesc greu, sau deloc, că sunt zadarnice, că mă zbat ca peştele pe uscat, că deşi m-am decis să schimb chestiile care mă blochează, bat pasul pe loc....
Am început uşor uşor să mă schimb pe mine însămi mai spre ce ştiu că sunt şi pot fi (chestii care au fost dar s-au ascuns undeva în profunzime), dar am dese recăderi, mici disperări, mă dezamăgesc sau mă autoamăgesc uneori...
Mă mai sperii şi de umbra mea alteori... se mai reactivează răni vechi, nevindecate... sper să reuşesc să le vindec, acum dacă mi-am reamintit de ele... uitatul nu ține loc de vindecare.
Se mai activează din când în când mici panici, frici tâmpite, care mă fac să îmi dau cu stângu-n dreptu' şi să mă comport aiurea şi contrar felului meu normal de-a fi.
mă tem de lenea şi laşitățile şi sictireala care s-au agățat de multă vreme ca nişte lipitori de mine şi m-au făcut să viețuiesc aşa, fără direcție, fără rost şi fără speranță ani buni... să nu mă dovedească iar, să nu cad din nou în amorțeală şi să nu redevin un cadavru ambulant...
Totuşi, să nu fiu aşa pesimistă... m-am dezghețat treptat şi puseul ăsta de voință de schimbare mă ține de vreo doi, trei ani... doar că în ultima vreme, poate jumătate de an, parcă s-a accelerat şi schimbările încep să se contureze. O fi şi influența vremurilor în care trăiesc - când lucrurile se precipită şi devin grave trebuie să fac ceva... ca să nu ajung să fiu precum broasca pe care poți să o fierbi de vie dacă o pui în oală cu apă călduță şi pe urmă o pui pe foc mic...
Oricum, viața (mereu parşivă cum e) poate să îmi mai joace feste şi să îmi tragă preşu'... important e să mă regăsesc cât mai repede şi să mă repliez, să mă adaptez... (wishful thinking - una-i ce trebuie să faci, alta ce e de fapt şi ce poți în momentul de cumpănă...
Să accept viața aşa cum vine, cu ce valuri vine, cu ce aduce, cu ce ia...
Dar tot mă mai pomenesc că mă autoizolez, ca şi cum aş fi o moluscă rămasă pe nisipul arzător, în timp ce refluxul a dus departe apa şi toate vietățile... dar o moluscă ofticată că ăilalții sunt bine mersi în apă, nimeni nu bagă de seamă că a rămas în arşiță şi nimănui nu-i pasă... dar nici nu se târăşte către apă şi se pârjoleşte ca proasta... noroc că fluxul vine la un moment dat şi nu crapă de tot. Astea-s fițe de prin copilărie, greu de scăpat de ele...
Răbdare, Liubo, ai răbdare cu tine! Da' nici nu te culca pe-o ureche!
Comentarii