micutze aberatzii

Brațul Chilia este foarte pitoresc - multe meandre, vegetație multă, copaci, păsări, pășuni pe alocuri, ceva sate, Ucraina pe celălalt mal, puține bărci cu motor. Mergând cu nava clasică am făcut spre 6 ore. Am văzut portul Ismail - ditamai portul, cum ar fi la noi Constanța... Am plecat din Tulcea pe 25 septembrie, miercuri, către cel mai îndepărtat sat la care se poate ajunge pe brațul Chilia, cu Ucraina pe partea stângă și vărsarea în mare în față. Cu navele de stat în sezon ai un vapor (un fel de feribot) zilnic, iar în extrasezon, unul la două zile. Anul ăsta sezonul s-a lungit pâna la 1 octombrie. Ne-am plasat pe puntea de sus, ca să vedem pe unde mergem. Jos erau depozitate și diverse mărfuri și alimente, și colete (în satele astea nu vine curierul cu duba, aici vii la vapor și le preiei). Erau oameni și pe puntea de jos, erau și câteva femei nu foarte tinere, și câțiva bărbați tot așa. Toți aveau aspect de oameni din partea locului. Mai era o femeie mai tânără, cu d...

Drumul prin locuri îndepărtate, senzația de capăt de lume, de locuri sălbatice, unde omul și natura încă conviețuiesc relativ armonios. Am găsit sate îndepărtate, cu case puține, multe părăginite, câteva foarte bine păstrate și întreținute, ulițe nisipoase și cu iarbă, biserici...  Dar marea descoperire, adevarata comoară, dincolo de natura care ne-a uimit în mii de feluri pe metru pătrat au fost oamenii pe care i-am întâlnit. Toți cei la care am stat și toți cei cu care am interacționat un pic mai mult au fost minunați. Povești de viață, foarte diverse, vieți tumultoase și interesante, unii de prin partea locului, alții veniți de mai departe sau mult umblați prin lume. Toți deschiși și primitori, gata să ne ajute.  Începând cu întâlnirea încă de pe vas cu Luminița (patroana de la complex Miruna) și discuțiile interesante de-a lungul celor 6 ore de mers cu nava...  Continuând cu faptul că fetele au cunoscut pe navă o femeie cu două fetițe și o maică stareță ca...

Eram în caiac. Padelam de dimineață, era după prima pauză după 2 ore de vâslit. Scăpaserăm în mare parte de zona unde tot treceau pe lângă noi bărci cu motor pline de turiști. * Intrasem în zona Dunării vechi, cu apă mică, lacuri colmatate și pline de vegetație. Trecusem de un lac plin de lebede și de puii lor măricei dar gri încă, cu ceva pelicani mai îndepărtați, de un copac plin de cormorani. Canalul nu era larg, avea cotituri, stuful și copacii de pe margini ne pândeau sa ne pună piedici. Pe laturi, frunze de nuferi, și uneori și nuferii lor. Galbeni, cei mai mulți. Și pe lacurile colmatate mai pe margini zâmbeau discret nuferii galbeni - așa micuți cum sunt ei. Dar în rest, abia înaintam peste vegetația de baltă abundentă. Vâslitul era mult mai anevoios. De padelă se tot agațau diverse alge. Era greu. O vreme am reușit să simt că țin pasul, dar pe măsură ce oboseam era din ce în ce mai greu. * Soarele ardea, mă durea spatele, mâinile, degetele, alt lac, alt canal, alt lac, la trav...

Văliug. Stăteam în zona verde cu platan de lângă biserica veche, așteptând să înceapă concertul de jazz. Valul de căldură ce stagna peste România se simțea din plin și aici, soarele ardea, oamenii se înghesuiau în locurile cu umbră. O doamnă cu părul alb, tuns scurt se apropie de noi venind pe portița dinspre școală. "Vreți să vedeți un muzeu, aici în Văliug?". Ne privim, nedumeriți. "E vorba de casa mamei mele, a brodat toată viața, până în ultimele zile, era aproape oarbă și tot broda".  Ami se uită spre mine: Ce zici?  Da, să mergem, răspund. O urmăm pe doamnă, care ne conduce spre intrarea în curtea școlii, apoi traversăm curtea spre o căsuța veche din lemn, văruită, integrată în curte.  "Nu am amenajat nimic, casa e cum a rămas după ce s-au dus mama"  După noi, auzind discuțiile, a mai venit o doamnă care aștepta și ea concertul. "Am vrut să arăt oamenilor, ca la muzeu, lucrurile frumoase, tot ce a lucrat ea". "Dar nu v-ați gândit să le...

 Azi am mers la o primă ieșire cu caiacul. Că până în august ar cam fi cazul sa mă descurc onorabil pentru o tura lungă de mai multe zile.  4 iulie, o seară placută, destul de răcoroasă pentru ultima perioadă. Ceva nori decorativi. Am început la 19, m-am simțit destul de stabil în caiac, am prins un pic cum se padelează, am mers cu instructorii și cu restul de participanți - niște pete viu colorate pe luciul apei în jurul lacului, urmând oarecum malurile. De la un moment dat lumina a devenit spectaculoasă, norii se dădeau în spectacol, soarele se juca cu ei, arunca cu raze, peisajul spre Casa Presei și spre apus era teatral și se tot schimba în moduri incredibile. Momentul când am întors caiacele dinspre ecluză spre berăria H, depășind insula, a fost pictural, poetic, n-am cuvinte. Practic padelam prin aur lichid într-o lumină fantastică, iar pe cer norii de tot felul, unii luminoși, alții vineții dansau lent un dans mut, dans care se reflecta descompus în mii de unde mărunte ...

4 zile de calătorie prin lumea Alsaciei. Satele Colmar, Ribeauville și Riquewihr, case tradițional vechi darrenovate și colorate pitoresc, totul împodobit pentru Paște. Orașele Strasbourg și Basel, mai mari, dar interesante. Tramvaiul 8 cu care pleci din Basel și ajungi în Germania în Weil am Rhein și de unde poți trece pasarela peste Rin, pasarela celor 3 țări, ca să ajungi în Franța. Oameni de toate națiile și etniile  Apoi în țară, vernisajul Adelinei, cu expoziția Solar - un melanj de întunecat și luminos, că viața, revederi cu foste colege și cu oameni cunoscuți. Apoi asta seară, spectacolul Cabaret, viu, puternic, amestecat. La ieșire, un saxofonist dădea un mic recital în piațeta Odeon.  Din 381, la stația de la biserica italiană, văd oameni cu lumânări aprinse, mulți - unii mergeau pe jos, câțiva au urcat. Paștele catolic - e prima dată când am văzut cum ies catolicii de la Biserică după slujba de înviere. 

În virtutea înșiruirii de întâmplări, vinerea asta (8 martie) am ajuns la premiera unui film. La care dacă nu se înșiruiau lucrurile cumva, n-aș fi ajuns ever. Filmul "Amar". Un film documentar, unde regizoarea e o avocată, despre un caz de-al ei, real, pornind de la viața lui Amar - băiat bine, din mahalalele de pe lângă Obor, meseriaș într-ale furtului din buzunare.  Pornind de la el, povestea se împletește cu a celorlalți din "brigadă" (Ștampilă,  Zorică, Jean Bossul, Mary Capace, Samir etc) și cu a familiilor lor și a lumii din care au venit și a celei în care au ajuns acum. Am fost surprinsă în primul rând că am recunoscut locurile. Locul lor de baștină e la 5 minute de firma la care lucrez. Strada Episcop Radu, care, din ce spuneau ei, când erau ei copii ( după '89, cred) era plină de case dărăpănate în care locuiau familii sărace de țigani. Fără școală, făceau școala vieții - tagma lor era de hoți de buzunare. La tinerețe furau și se drogau. Au făcut cu t...

Nici nu-mi vine să cred cum a trecut an, alt an, alt an și s-au făcut 10. 10 ani de muncă în aceeași firmă - e drept, e piesă în două acte, actul 1 superdramatic și traumatizant și actul 2 plin de nesiguranță și schimbări.  Nu îmi vine să cred pentru că până acum cred că am lucrat maxim 3-4 ani într-un loc, media era sub, mai spre 2 ani jumate. Tiparul: vrei să crești salarial, nu îți mai place atmosfera sau parcă ai vrea altceva că te plictisești sau s-a nasolit treaba - depui CV, mergi la interviuri, alegi o variantă și schimbi jobul. Așa cred că, dacă număr, am minim 15 schimbări de job, posibil mai multe. Și jdemii de colaborări pe diverse perioade, mai lungi sau mai scurte. Și cu toate astea, de vreo 7 am rămas aici. Aproape totul s-a schimbat în jurul meu, tot colectivul s-a schimbat, au tot venit oameni noi, oameni tot mai tineri. Am suferit când cei vechi, de care prinsesem drag, au plecat.  Privind în urmă, era frumos dar suficient de disfuncțional cât să nu fie chiar...

Acu, după ce în fine m-am operat de meniscul narăvaș, am avut o săptămână în care să nu prea fac nimic, mai ales în primele zile.  Drept care am stat cu gândurile mele, am bătut câmpii, am simțit că sunt într-un fel de timp paralel, cu alt ritm, cu alte limite decât timpul de muncă. Una dintre senzațiile trecătoare - pot să nu fac nimic mai departe și cu ghidăria pentru alții, și cu jobul... cu implicațiile de rigoare și nesiguranțele aferente, dar pot. La un moment dat chiar am simțit că pot să împing mult mai departe limitele. Alea autostabilite, alea pe care le aduc fiecare dintre ceilalți și în oarecare măsură și alea sociale. S-a risipit destul de repede, dar e de luat în considerare. Mă simt în general bine cu mine, iar stările de iritare și nervozitate apar când alții intervin cu dorințe, pretenții, intenții de-ale lor și îmi schimbă inevitabil cursul gândurilor, faptelor. Interesant e că nu mereu, dar totuși destul de des. E clar că am ceva de lucru la modul în care recepți...

Mă uimesc uneori sincronicitățile, sau te gândești la ceva, iar într-un timp destul de scurt te pomenești că viața îți servește pe tavă fix ce îți doreai. Doar că. Ce e prea frumos sa fie așa, chiar e o lecție, pe care ești liber să o abordezi în ce fel poftești.  Am recunoscut niște tipare în ceea ce se întâmpla. Și în cum mă simțeam. Și în situația în care eram pusă. Mă simțeam cam confuză, eram tulburată și nu îmi era clar de ce. De teamă? De schimbare?  Da, dar nu asta era problema. Mintea rula în gol scenarii, filme, variante. Noroc că într-un final am încercat să văd ce spune inima despre chestiunea respectivă. Am descoperit ceva neașteptat. Inima tăcea mâlc. Dar eu, ființa mea stătea pierită, aproape se făcuse afiș pe peretele minții, ghemuită în ea însăși. În situația cea nouă dar totuși veche nu eram eu, nu eram cesa zic confortabil, nu eram nimic, invizibilă și mă simțeam groaznic, adunată în mine însămi dureros, nicio armonie. Și mi-am dat seama că nu degeaba îmi pă...

Mi-am pierdut exercițiul de a scrie de câte ori îmi tuna și mă apucă pofta de a filosofa sau de a îmi pune în scris niște trăiri sau păreri sau doar să scriu în jurnal ce am mai făcut. Poate voi relua, poate nu.  Nu știu de ce, dar am impresia că sunt într-un moment de cumpănă. Viața se întâmplă, totul se schimbă. Acum ceea ce am construit fir cu fir de câțiva ani stă sub semnul schimbării nedorite și neașteptate. Nu îmi e prea clar ce cale voi alege, opiniile specialiștilor sunt diferite, și deciziile sunt la mine. Am doar nevoie să îmi ascult... ființa, inima, viața ca să fiu împăcată cu mine. Și nu e ușor. Mintea, rațiunea dau o soluție. Doar că... mi se pare că restul ființei nu e chiar de acord. Am nevoie sa mă distanțez și să privesc lucrurile ca pe un tablou. * Învăț, sau mă rog, îmi iese uneori, să am răbdare și mai ales încredere. Ultima lecție a fost în excursia în Muntenegru și Kosovo. O lecție în două acte (poate mai multe, dar la restul am picat). Prima a fost momentul...

 Ia să vedem ce-a mai fost de la ultima scriere...  A mai fost un Camino litoral pe partea bulgară, organizat de Andrei. M-am băgat și eu, că de, demult voiam să văd partea aia, inclusiv veșnicul Ezerets unde gașca mea mergea de ani buni și eu nu apucam... A fost și ploioasa-cețoasa excursie de pe platoul Bucegilor, cu Omu și Crucea Caraiman Apoi dificila experiență de pe 11 septembrie pe Viștea-Moldoveanu. Nu din cauza traseului, ci a ce s-a întâmplat Apoi urma Negoiu, dar a fost (iar) rea prognoza și aici Andrei a sacrificat Lespezile de pe 1 octombrie și le-a înlocuit cu reprogramarea Negoiului. Deci am avut un weekend complet liber, în care n-am făcut nimic, doar am dormit, am alergat sau m-am plimbat. Și da, apoi a urmat de mine organizatul mic Camino litoral de Deltă. Fabulos de frumos și interesant, dar cu destule neprevăzute, de tot felul. Apoi la Negoiu, care a început frumos, a continuat răcoros și s-a lungit până pe noapte. Aici n-am fost în formă, mi-a fost greu, c...

 Am lăsat oarecum uitării blogul ăsta - nu e nici prima și probabil nici ultima dată. Multe s-au întâmplat, m-am întors la work from office de la work from home (nu că mi-aș fi dorit eu asta, ci direcțiunea), timpul „liber” a intrat în sac - de fapt, după felul în care mă gestionam muncind de-acasă, munca la birou îmi pare curat hoție de timp, adică de viață. Îmi pare că depinde doar de mine să nu mai fie așa, dar probabil e nevoie să mi se pună pata și să dau naibii munca în stil clasic, cu orice risc. Sau naiba știe. La birou sunt acum ca și cum m-aș fi angajat într-o firmă nouă. Cu mici excepții, firma e compusă din oameni noi, pe care n-am apucat să îi cunosc, lucrurile nici nu se leagă - dar nici eu nu mai am pornirea să văd, să scormonesc, să văd ce e cu oamenii ăștia (mulți deja din generații foarte noi, care evident că se înțeleg între ei, au preocupări similare, cu care am destul de puține în comun așa, la o primă vedere). Nu pot spune că mă simt ca la Armada, unde chiar n...

Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță.  Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor.  O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale ...

 Războiul și refugiații și toate emoțiile pe care le trăim. Cum reacționează oamenii la tot ce se întâmplă acum... Atât de diferit. Unii (dintre cunoscuții mei, desigur, vorbesc de bula mea) se implică în diferite moduri de a ajuta. Puțini s-au adunat cu unu-doi prieteni, au pornit la strâns ajutoare și s-au și dus la puncte de trecere a frontierei cu ele sa le ducă personal. Și să ajute acolo ca voluntari. La polul opus cineva alege să se alăture unui grup care simte nevoia să se ducă chiar la Kiev, să participe activ la lupte de partea ucrainienilor. Ambele acțiuni vin din exasperarea de a nu putea face nimic că să oprim războiul. Și ca să scăpăm de această amenințare. Și fiecare alege o cale de a reacționa (nu doar cele două menționate, între ele și dincolo de ele sunt milioane de posibilități). Nu mă voi ocupa de străvechea opțiune de a lua arma în mână și a continua ideea de a opune rău răului. Mă voi ocupa de celălalt aspect, care îmi pare mai interesant. Ce am observat încă ...

 Ieri, 21 februarie, a fost ziua internațională a ghizilor de turism. Habar nu aveam, desigur, și oricum, ca orice zi oficială, e doar o convenție. Însă, prin faptul că cineva dintre "oamenii mei", adică dintre cei pe care îi însoțesc în călătorii mi-a urat "la mulți ani" a dat valoare acestei convenții. Și m-am făcut să mă gândesc la mine, la colegii mei ghizi, la cei pe care îi ducem și conducem pe drumuri, cărări, coclauri spre diverse experiențe... Sunt oameni - cei care merg greu pe munte, care poate nu au mai fost, nu sunt obișnuiți sau nu au condiție fizică, sau au diverse dificultăți - care au cel mai mult nevoie de un sfat, o încurajare și, de cele mai multe ori, de suport psihologic că să ducă la bun sfârșit o drumeție. Și deși e obositor, faptul că în final ei reușesc să își depășească niște bariere, niște frici sau un disconfort ca să facă un traseu - asta e cea mai mare satisfacție. Faptul că învață ceva, că mai vin și altă dată, că au prins drag de dru...

 Asta nu e o rețetă universală. E doar o chestie care mă ajută când e haos în capul meu. Când mi se pare că n-am nicio ieșire, că nu reușesc să fac toate chestiile pe care trebuie să le fac, că sunt depășită, că dau ca disperata din mâini că să mă mențin la suprafață dar parcă sunt la limita înecului... Și da, am fost de mai multe ori în ultima jumătate de an în situația asta, ca și de n ori mai înainte, doar că atunci doar mă agitam așa cu sufletul la gură până trecea valul. Cum-necum, ideea de bază a fost să mă limpezesc. Și primul pas a fost să fac lista. Lista de chestii pe care trebuie să le fac - alea multe, mici și mari, mai simple și mai complicate sau aparent fără ieșire.  Prima listă a fost lungă, am scris toate câte mi se adunaseră pe cap. Erau multe, unele to-do-uri zilnice, mărunte, enervante, de care simțeam că nu am timp sa mă ocup cu săptămânile, altele impuse de job, altele autoimpune, altele erau chestii pe care simțeam nevoia să le fac că să mai respir, să m...

Toate lucrurile alea super-sensibile, pe care nu simțim că le-am putea spune cuiva. Cele mai profunde și ascunse nesiguranțe, frici, temeri, sentimente care nu-s politically corecte.  * - din nou niște gânduri pe care am început să le pun în formă scrisă de pe 11 ianuarie și pe care le-am abandonat mai apoi pentru că mi-am pierdut nu ideea, ci, cumva, simțeam că ce gândisem nu mai era relevant, era neîncheiat... Le reiau acum, la o lună distanță... Nu știu când le voi încheia... - *  Pe unele nu le spuneam din cauză că mă temeam că voi fi judecată sau se va râde de mine. Pe altele pentru că eu judecam că nu e fair-play să le spun. Și acum am lucruri pe care nu le spun, dar din motive diferite. Nu de mult timp am înțeles că lucrurile alea sensibile pe care nu le spun... De fapt nu prea privesc pe altcineva. Și nici nu interesează cu adevărat pe altcineva decât pe mine. Din momentul ăla am putut să și vorbesc despre ele, pentru că părerea altora nu era relevantă - doar că, de mu...

Soare strălucitor. Cer. Și, sporadic, nori. Tot ce e viu se bucură de lumina și căldură, oameni, păsări, pisici, muguri... Alteori, norii vin atât de mulți, se adună într-un strat atât de gros încât nici soarele nu vede nimic sub ei, nici viețuitoarele de jos nu vad nimic în afară de o lumină cenușie, iar soarele pare doar o amintire îndepărtată. Imaginile astea ar fi o metaforă și pentru ceva ce mi-a trecut prin minte. Norii ar putea fi gânduri, cuvinte, percepții, concepții, păreri. Soarele ar putea fi lumea așa cum este de fapt, realitatea.  Iar viețuitoarele am fi chiar noi. Norii-gânduri sunt toate părerile, prejudecățile, percepțiile despre lume, modul în care o privim, filtrat, reflectat, deformat, depinde... O pătură creată chiar de noi.  Multă vreme am crezut că doar ne ascunde realitatea, ceva în genul să nu vezi pădurea din cauza copacilor... Dar azi mi-a trecut surprinzător prin minte că poate, de fapt, avem neapărat nevoie de ea...  De ficțiunile noastre, nu ...

Tot din garnitura viselor bizare mai am câteva din ultima perioadă. Unul, de vreo săptămână sau un pic mai mult, era cumva dintre visele pe care mi le explic prin teama mea că o să moară mama. Am mai avut unele similare de-a lungul vremii. Ăsta de-acu era că eram undeva pe la intersecția de la AFI , eu nu știu unde mă duceam, iar mama voia să ia un mijloc de transport spre altă direcție. Era noapte.  Vine un tramvai. Mama fuge spre stație, dar nu mai știu, ori era alt tramvai, ori se retrăgea, nu era bun. Apoi vine un autobuz. Stația era un pic mai departe, dar pe partea mea, în spate, adică cumva peste intersecție. Autobuzul se oprise în stație. Maică-mea alergă spre el. Se tot îndepărta, era multă lume care urca sau cobora. A ajuns la ușă, ba chiar la ușă din mijloc sau spate. Unde mi s-a părut că s-au oprit și s-a împiedicat, a căzut. Și nu era singura. Am alergat s-o ajut, să văd ce a pățit. M-am apropiat și cum mă apropiam am văzut că erau vreo două gropi pline de ...