Soare strălucitor. Cer. Și, sporadic, nori. Tot ce e viu se bucură de lumina și căldură, oameni, păsări, pisici, muguri...
Alteori, norii vin atât de mulți, se adună într-un strat atât de gros încât nici soarele nu vede nimic sub ei, nici viețuitoarele de jos nu vad nimic în afară de o lumină cenușie, iar soarele pare doar o amintire îndepărtată.
Imaginile astea ar fi o metaforă și pentru ceva ce mi-a trecut prin minte. Norii ar putea fi gânduri, cuvinte, percepții, concepții, păreri. Soarele ar putea fi lumea așa cum este de fapt, realitatea. Iar viețuitoarele am fi chiar noi. Norii-gânduri sunt toate părerile, prejudecățile, percepțiile despre lume, modul în care o privim, filtrat, reflectat, deformat, depinde... O pătură creată chiar de noi.
Multă vreme am crezut că doar ne ascunde realitatea, ceva în genul să nu vezi pădurea din cauza copacilor... Dar azi mi-a trecut surprinzător prin minte că poate, de fapt, avem neapărat nevoie de ea...
De ficțiunile noastre, nu doar ca să ne răspundem singuri, să ne liniștim că știm cum e realitatea, că avem sub control viața...
Doar că noi comunicăm între noi prin ficțiunile astea general acceptate, sunt cumva la baza comportamentului nostru social. Sunt limbajul nostru comun, limba noastră internațională, general valabilă, concepte mai presus de cuvinte, vorbite în limbi diferite.
Norii noștri de cuvinte, idei, gânduri, sunt necesari, se pare, la fel ca norii de ploaie... au un rol și un rost... Doar că probabil e nevoie să devenim conștienți că sunt exact ca norii... Schimbătoare, vag materiale, dar create de noi, impalpabile, se pot destrăma într-o clipă, proiecții, dar nu realitate. Vin, pleacă, se schimbă cu timpurile, cu întâmplările, nu trebuie luate drept viața în sine. Doar o confuzie, una dintre multele din existența noastră...
Probabil abia după ce vom înțelege asta, după ce nu mai confundăm lucrurile vom putea sa jonglăm conștient cu norii noștri, să nu ne mai provocam singuri furtuni, eclipse, perioade cenușii depresive... Poate prin ficțiuni mai reușite, mai senine, mai străvezii vom putea privi soarele realității, că prin niste ochelari de soare, că printr-un cer filtrat de o perdea străvezie, dantelată de nori.
Poate.
*
Scrierea asta am început-o în ultima zi a anului trecut, ce scrie mai jos sunt ideile de atunci. Doar că gândurile mi se risipiseră, cheful mi se dusese și mi-a părut că sunt irelevante. Până azi, când am simțit ce-am scris mai sus... și ce am scos jos de tot.
Mai puține dezamăgiri acumulate.
* iubirea și sexul asa cum le considerăm toți acum. Am din ce în ce mai mult senzația că habar nu am nimic despre ce e iubirea, viața... ideea de iubire romantică, de împlinire prin altcineva, faptul că ne așteptăm că altcineva să ne dea valoare, iubire, că suntem nefericiți când și dacă nu există acest altcineva... Faptul că nu ne considerăm demni de iubire decât prin altcineva, că nici nu ne dă prin cap că fiecare dintre noi Este iubire, că ce căutăm în alții Este deja, dintotdeauna în noi... Că ne irosim în căutări inutile, în zbuciumuri irelevante, vrând că altul să ne dea ce nu ne dăm noi. Atâta orbire... Dar, de fapt, doar o mică confuzie. O confuzie între sursa luminii și reflexia din oglindă...
* Pastelul. Această entitate, că oricare alta instituție, e o ficțiune. Realitatea - mai mulți oameni care s-au adunat cu un scop general comun. Atmosfera, relațiile, prieteniile, toate sunt date de oamenii de acolo. Când oamenii se schimbă masiv și brusc, iar condițiile nu mai sunt deloc aceleași care au creat un cadru plăcut... Puține șanse că ce-a fost în trecut sa se mai re-creeze urmând vechile rețete, din vremurile anterioare. Iar la Pastel asta am văzut. Dorința de a nu schimba în mai bine ce nu merge, ci de a re-crea vechea atmosferă mișto în mod artificial, repetând chestii care s-au făcut pe vremuri și au ieșit mișto și au ajutat la crearea unei atmosfere mișto între oamenii din firma.
* Găștile, colegii. Găștile din diferite timpuri și locuri sunt diferite, se comportă diferit, au dinamici diferite. Dintre toate, gașca asta ultimă, a colegilor proaspăt demisionari din pastel, sau gașca pastel 2.0 are un comportament care nu seamănă cu nimic din ce știam eu că e o gașcă. Poate că de fapt până la urmă nici nu e o gașcă. Poate a fost o amiciție de conjunctură și atât. Nu văd deloc dorința de a ne reîntâlni, de a ieși la o bere, de a vorbi, comenta, bârfi, de a bate câmpii pur și simplu... Da, posibil să nu fim o gașcă. Păcat, toți suntem oameni faini. Da' asta doar timpul o va lămuri. Ce rămâne și ce e dust in the wind.
* Trecutul, viitorul. Cea mai mare ficțiune îmi pare a fi Timpul. Și că timpul ar curge. Aici un mare adevăr, sau un gând înțelept l-am prins de la un moșulete dintr-un sat uitat de lume, prinsesem 5 minute din Izolați în România. Zicea el ceva că ce bine era dacă ar mai fi baba mea, dar s-a dus, acu sunt singur, timpul trece... Ba nu, de fapt noi trecem, timpul e tot acolo, neschimbat...
Da, noi trecem, atât. Ce a fost a fost, e dus, nu mai ai ce face, îți poți aminti, dar atât. Trecutul nu te poate răni acum decât dacă îl re-traiesti continuu și nu-l lași să se ducă. Și nici de cald nu-ți ține, nici de bine în momentul prezent. Doar cu prezentul poți face ceva, doar momentul de acum îl trăiești. Viitorul? Depinde de ce faci acum, dar de controlat nu-l poți nicicum controla. Poți să prevezi unele mici chestii pe termen scurt, dar cu cât mai departe te duci, cu atât mai nesigur și mai irelevant e ce proiectezi...
*
Aici încetez cu bucata din 2021. De fapt creionată în linii mari pe 31 de și dezvoltată acum. Că de ceva vreme așa fac, că să nu uit chestii care-mi trec prin minte sau îmi stau pe cap: le trec undeva în scris, schematic. Ideile principale. Sau un mic to do list la care sa revin mai târziu, ideea e doar sa mi le iau de pe cap, dar să rămână undeva, să nu le uit, să le am la îndemână pentru o imagine de ansamblu.
Revin la februarie 2022.
Cuvintele. De puțin timp nu le mai văd că pe niște prieteni dragi, ca pe ceva frumos, afectiv, care exprimă adevărul, sentimentele, sufletul... Am în lucru o carte a altora, unde cuvintele creează imagini terifiante, universuri paralele oribile. Asta m-am ajutat să pot să le văd detașat, nu afectiv, că până acum . Cuvintele sunt doar cuvinte. Nu sunt magice, nu au altă putere decât cea pe care le permitem noi să o aibă. Sunt doar niște nori. Restul punem noi, sens, afectivitate, amintiri.
Comentarii