Războiul și refugiații și toate emoțiile pe care le trăim. Cum reacționează oamenii la tot ce se întâmplă acum... Atât de diferit.
Unii (dintre cunoscuții mei, desigur, vorbesc de bula mea) se implică în diferite moduri de a ajuta. Puțini s-au adunat cu unu-doi prieteni, au pornit la strâns ajutoare și s-au și dus la puncte de trecere a frontierei cu ele sa le ducă personal. Și să ajute acolo ca voluntari.
La polul opus cineva alege să se alăture unui grup care simte nevoia să se ducă chiar la Kiev, să participe activ la lupte de partea ucrainienilor.
Ambele acțiuni vin din exasperarea de a nu putea face nimic că să oprim războiul. Și ca să scăpăm de această amenințare. Și fiecare alege o cale de a reacționa (nu doar cele două menționate, între ele și dincolo de ele sunt milioane de posibilități).
Nu mă voi ocupa de străvechea opțiune de a lua arma în mână și a continua ideea de a opune rău răului. Mă voi ocupa de celălalt aspect, care îmi pare mai interesant.
Ce am observat încă din primele zile e că oameni, persoane private, apoi asociații etc n-au așteptat să vadă ce face statul ci pur și simplu au simțit nevoia să sară în ajutor.
Care pe te miri ce filieră, prin ce conexiuni, cunoscuți, dacă afla de cineva din Ucraina că vine că refugiat, se străduia să găsească o modalitate să ajute. Transport, cazare, alimente, alte donații. În câteva zile oameni și ONG-uri se organizau că să ajute. A fost ceva remarcabil. Că nu au stat să li se zică ce pot sau nu face și cum de către nu știu ce autoritate. Au cooperat doar strict cu cei in charge - cei de la vamă sau autoritățile locale din zonele de proximitate. Abia apoi a început să se coaguleze cât de cât treaba.
Cumva, asta îmi pare the right thing to do. Să nu mai așteptăm "să ni se dea" "să ni se zică" din partea "statului". Deja cred că toată lumea s-a lămurit că "statul" această entitate nu face mai nimic. Doar oamenii fac lucruri. "Statul" e veșnic depășit de situație (al nostru și în vremuri normale, fără pandemii și războaie) în vremuri agitate.
Și faptul că în sfârșit oamenii colaborează bine pentru un scop bun readuce normalitatea și umanitatea la locul ei (mai lăsând la o parte un pic din individualismul excesiv în care ne scăldam). Poate o ieși și ceva bun din toată nenorocirea asta. Poate.
*
Și un gând pe care l-am uitat când am scris inițial ce e mai sus. Legat de drama refugiaților, de faptul că mă simt nu știu cum, c-aș vrea și probabil aș putea face mai mult pentru ei ieri, când am ieșit un pic din casă, în plin soare, iar crenguțele înfrunzite ale rudelor mi-au sărit în ochi cu sentimente de primăvară, hop, un gând: orice viață salvată e o victorie. Ăsta e cel mai important lucru. Mai departe, cum se descurcă, ce fac, asta depinde și de noi ceilalți, și de ei, cei care s-au salvat, și de șansa pe care i-o așterne în fața viața.
Gândul ăsta m-a înseninat. Parcă mi-a luat o povară de pe umeri. Da, știu că nu am cum să salvez lumea și pe toți oamenii, dar tot mă simțeam parcă vinovată că nu fac mai mult.
Și, că să vezi, după ce-am scăpat de vina asta imaginară, mi-a picat și fisa ce pot face mai mult că să ajut, bazat ce ce abilități am.
Comentarii