Mă uimesc uneori sincronicitățile, sau te gândești la ceva, iar într-un timp destul de scurt te pomenești că viața îți servește pe tavă fix ce îți doreai. Doar că. Ce e prea frumos sa fie așa, chiar e o lecție, pe care ești liber să o abordezi în ce fel poftești.
Am recunoscut niște tipare în ceea ce se întâmpla. Și în cum mă simțeam. Și în situația în care eram pusă. Mă simțeam cam confuză, eram tulburată și nu îmi era clar de ce. De teamă? De schimbare?
Da, dar nu asta era problema. Mintea rula în gol scenarii, filme, variante. Noroc că într-un final am încercat să văd ce spune inima despre chestiunea respectivă. Am descoperit ceva neașteptat. Inima tăcea mâlc. Dar eu, ființa mea stătea pierită, aproape se făcuse afiș pe peretele minții, ghemuită în ea însăși. În situația cea nouă dar totuși veche nu eram eu, nu eram cesa zic confortabil, nu eram nimic, invizibilă și mă simțeam groaznic, adunată în mine însămi dureros, nicio armonie. Și mi-am dat seama că nu degeaba îmi părea cunoscută situația și unele trăiri. Da, era un cumul de lucruri nerezolvate.
Situația a fost de așa natură încât am reușit să îmi dau seama că ceea ce dorește cineva de la mine dar eu nu îmi doresc, mai ales în condițiile unui ultimatum lipsit de alternativa propusă de mine... nu are rost. Dacă nu simt că ceva este benefic pentru ființa mea, dacă nu mă ajută să mă dezvolt și să mă simt bine cu mine... e clar nepotrivit pentru mine în momentul actual. Restul nici nu contează, sunt amănunte. Universul mi-a dat indicii și de data asta am fost mai atentă la ce simțeam. Și am încercat (de data am și reușit măcar parțial și cu greu, cu zbucium) să separ speranțele și proiecțiile mele de perspectiva care îmi era prezentată în variantă alb sau negru, accepți asta sau refuzi de ce simțeam de fapt, de ce am nevoie de fapt. Să mă ascult pe mine și să mă înțeleg. Și să fiu tranșantă și să refuz ce nu îmi convine.
Și mi-am dat seama că deși nu credeam, de multe ori nu mi-e ușor să refuz clar și categoric ceva care nu îmi convine. Mai degrabă caut o alternativă care îmi convine și o propun dar fără să fac presiuni. Dar că atunci când varianta mea e complet ignorată, nu-mi convine deloc și mă simt nervoasă. Și adaugând și un ultimatum pe varianta care nu îmi convine, devine simplu să trântesc un nu categoric și să închid ușa-n nas oricui procedează așa.
Lecție și de reamintit: când ceva nu îmi convine, să fiu mai hotărâtă să îmi fac ascultată opinia că să scurteze procesul. Dacă văd că se insistă fără nicio intenție de compromis sau înțelegere pe varianta care nu îmi convine sub nicio formă - să închid discuția simplu și fără echivoc. Și să nu mă gândesc cum să fac să nu supăr pe cineva.
Din gânduri se înfiripă umbre... Unii oameni SUNT umbre?
Comentarii