Toate lucrurile alea super-sensibile, pe care nu simțim că le-am putea spune cuiva. Cele mai profunde și ascunse nesiguranțe, frici, temeri, sentimente care nu-s politically corecte.
*
- din nou niște gânduri pe care am început să le pun în formă scrisă de pe 11 ianuarie și pe care le-am abandonat mai apoi pentru că mi-am pierdut nu ideea, ci, cumva, simțeam că ce gândisem nu mai era relevant, era neîncheiat... Le reiau acum, la o lună distanță... Nu știu când le voi încheia... -
*
Pe unele nu le spuneam din cauză că mă temeam că voi fi judecată sau se va râde de mine. Pe altele pentru că eu judecam că nu e fair-play să le spun. Și acum am lucruri pe care nu le spun, dar din motive diferite. Nu de mult timp am înțeles că lucrurile alea sensibile pe care nu le spun... De fapt nu prea privesc pe altcineva. Și nici nu interesează cu adevărat pe altcineva decât pe mine. Din momentul ăla am putut să și vorbesc despre ele, pentru că părerea altora nu era relevantă - doar că, de multe ori, aleg să nu zic, tocmai pentru că nu mai caut să simt că mă înțelege cineva. E ditamai bătaia de cap să mă înțeleg eu, s-a dovedit o treabă foarte foarte grea, și e un proces permanent pentru că și eu și lumea ne schimbăm într-una...
De multe ori evităm să ne arătăm dezamăgirile, frustrările, spaimele, nesiguranțele și alți monștri nefotogenici și disprețuiți de opinia publică. E bizar cum față de marea majoritate a oamenilor îi ascundem. Uneori, din motive neclare, ne mai scăpăm față de câte cineva, care probabil ne inspiră încredere, sau nu se pare că nu ne-ar judeca, sau, și mai și, cinevași complet necunoscut și pe care suntem siguri că n-o să-l mai vedem în veci.
Dacă cunoaștem omul căruia îi dezvăluim lucruri, cumva căpătăm mai multă încredere, ne simțim mai lejeri în să-i mai spune același gen de lucruri. Cumva îi atribuim un rol. Așa, omul ăla va primi mai mult din zona noastră obscură, ne va vedea predominant din latura asta - rareori i le vom zice și pe alea bune și pe alea rele (cred că ăla e ce aș numi prieten, un om căruia îi spui și de alea bune, și de alea rele). Dacă doar ne descărcăm de poverile de pe suflet, creăm doar genul de amic căruia ne plângem, ăla care ne suporta doar plângerile...
---
În dorința mai mult sau mai puțin conștientă de a păstra o anume imagine în ochii celorlalți (sau chiar în propriii ochi) trecem sub tăcere unele chestii. Ba chiar evităm să ne și gândim.
*
Aici începe etapa din februarie a gândurilor pe tema asta:
*
Sunt gânduri secrete, pe care nu le-am putea spune cu voce tare. Sunt gânduri care judecă și despre care știm că ar durea pe cineva daca le-am spune că atare. Sunt gânduri de suspiciune, sau de supărare, sau de frustrare, sau doar de nervi, sau doar născute din faptul că nu am înțeles sau nu am comunicat eficient cu cineva. Dacă spun asta o să creadă asta sau o să se simtă așa sau o să se supere pe mine sau n-o să mă mai privească că până acum sau o să interpreteze cine știe cum sau...
Sunt multe și variate, de la moment la moment și de la om la om gândurile sau faptele alea despre care nu îndrăznim sa vorbim. Și nici nu ne punem măcar problema că am putea vorbi cu cineva.
Partea proastă e că, de fapt, de multe ori, lucrurile nespuse, mai ales alea legate de ceilalți, se acumulează, creează structuri pentru judecăți și teorii, pentru condamnări în lipsa ale acuzatului care nici nu știe că e acuzat.
Cunosc mai mulți oameni care, când ceva îi deranjează la cineva sau la o situație, nu spun. Tac. Fie că trec peste sau nu, chestia aia rămâne undeva, se adună pe un răboj imaginar. Sunt unii care nici nu mai trec pe listă, taie direct. Au ei motivele lor să facă asta, dar altcineva n-are cum să le citească gândurile și, pentru oricine în afara lor efectul va fi: what the fuck!?
*
Gânduri nespuse sau spuse rareori:
- băi eu țin la tine
- de ce face chestia asta x? N-are nicio logică, e absurd!
- ce-i în neregulă cu mine?
- nu merit, nu sunt în stare de asta
- nimănui nu-i pasă de mine
- x se poarta nașpa față de mine și de alții și îi favorizează pe ăia cu gura mare
- cred că am sfeclit-o. Merg pe burtă, poate nu se prinde nimeni...
- ce de căcat e x
- e super nașpa, unde dracu am nimerit. Da nu pot să spună asta după ce m-am lăudat
- habar n-am de am de făcut. Ce căcat fac? Să inventez ceva să nu se prindă nimeni.
- n-am încredere în tine, ești prea entuziast, prea nu știu cum, n-are cum sa fii așa, joci un rol...
- trebuie sa par cool, șmecher, nu pot să arăt ce simt sau ce părere am de fapt
- ups, ăștia spun că e așa... Ups, atunci așa cred că e...
- nu vreau chestia asta. Nu-mi place deloc. Da dacă toată lumea sta și nimeni nu pleacă, mai stau și eu. Abia aștept să plece cineva că să o șterg și eu.
- ce bla-bla-uri zic ăștia? A, dar toată lumea pare interesată sau entuziasmată, sa par și eu.
- cred că lui x îi place de mine. Așa o fi? Ce să fac? Mai și e cu altcineva. La naiba, și mie-mi place de el. La naiba, ce căcat fac?
Și alte mii, milioane de gânduri neconforme... Unele ale mele, altele ale altora, unele universal valabile...
*
Situații bizare, care te iau complet prin surprindere, când habar nu ai ce sa faci. Sau momente care ți se păreau foarte îndepărtate dar brusc, ai ajuns acolo și nu-ți vine a crede.
Bunăoară, menopauza. Acu câteva luni vedeam reclame la televizor pe tema asta și mă amuzam. Apoi m-am trezit cu "pauze" în mersul obișnuit al lucrurilor. Ba și cu bufeuri, faimoasele bufeuri. Nici nu mi-am dat seama decât după o pauză de trei luni că e ceva. Negare, desigur. Apoi o stare de disconfort psihic. Așa de bătrână sunt? Ce dracu?! Negare, revoltă etc, toate etapele. Regrete, neregrete, îndoieli. Apoi trezire. Bun, ok, asta e, așa e, nu e nimic aiurea, etape ale vieții. Viața că o experiență, cu etape, transformări, schimbări continue - ca o călătorie, că o explorare în necunoscut. E ok.
Comentarii