După mult timp de când mi-am dat seama că nu mai vreau să fac aceleași lucruri care mă țin captivă în rotița de hamster dar că nu îmi dau seama ce sau cum să fac...
ieri, după un oarece apogeu al stării ăsteia, de m-am și jelit cumva (deh, colegii de gașcă la care țin tot pleacă, e un exod, afli chestii, vezi cum se mișcă lucrurile, îți pui problema, ok, da' io ce fac în contextul ăsta? Ei știu că vor să plece la mai mulți bani sau/și ceva mai interesant; io nu vreau nici să stau, nici să plec, vreau cu totul altceva da' nu știu ce)...
După jelania asta în timp ce îmi făceam bagajul pentru excursie am început să mă simt mai bine... și lent, mi-am dat seama că și starea asta, care mă enerva, de stagnare și de a nu ști... nu e rea. Cred că abia acum am început să îmi dau seama că de fapt asta e adevărata libertate. Cu tot ce implică. Da, NU știu ce să fac sau încotro s-o apuc. Asta înseamnă că pot s-o iau în orice sens, să fac orice, dacă nu mă mai limitez la ideea că am de mers doar în direcția aia sau cealaltă. Că și cum aș sta pe șaua unui munte și aș privi de jur-împrejur. Și totul e frumos, tentant. Și necunoscut.
Că să vezi! Cât m-am chinuit cu ideea că sunt împotmolită! Asta doar pentru că "trebuia" să am o direcție! Să am "control" asupra vieții mele, cică. În loc să văd perspectiva mult mai largă... abia acum apreciez frumusețea stării ăsteia. Care e unică!
Să ai acel răgaz să stai, pur și simplu, să te bucuri că ești, să privești în jur ca și cum abia acum ai fi deschis prima dată ochii și să VEZI. Și să nu te oblige nimic (deocamdată) să o iei într-o anume direcție! E fantastic!
Comentarii