După ce mi-am făcut treburile, când se apropia pauza de masă, observ că nu pare să mai plouă. Aha! Acum ar fi momentul! Îmbrăcat, stratificat, blindat și gata.
Am ieșit. Ploaie mocănească. M-am fofilat pe străduțe cât să ajung în parc. Inițial am început alergând, dar în scurt timp scoteam aburi. Statul termo era prea termo iar foița de ploaie, deși respirabilă, nu făcea față. Așa că până în parc am mers pe jos prin ploaia mocănească care lega cerul cu pământul printr-o bură alb-cenușie pufoasă. Și totuși, e surprinzător de frumos! Frunze căzute, copaci colorați, asfalt ud.
Prin parc - și mai și. Aproape nimeni pe alei. Pițigoi veseli ciripeau și se zburătăceau prin bura de ploaie.
Un fel de tihnă, totul colorat și ud, încă mult verde, alburiul cenușiu al ploii și al norilor dezlânați îmi dădeau o stare de liniște, lacul avea piele de găină...
Am alergat cu bucurie, pașii mi se înșirau ritmic, doar zgomotul lor și zgomotul ploii, cu câte un foșnet de vietăți pitulate prin frunze, mai un croncănit... Și atât.
La un moment dat depășesc un om, aducea cu cineva cunoscut la haine și statură, dar nu era. Alerg ce alerg iar ploaia se întețește, nu mai e mocănească, e o aversă. Timpul zboară, pauza de masă se sfârșește, fac cale întoarsă și străbat același sfert de lac, în sens invers. Acum, pe ploaie zdravănă, e diferit.
Îmi place și acum, e o senzație mai sălbatică să alergi iar ritmul ploii să fie mai puternic decât zgomotul pașilor, oh, acest sunet de ploaie pe frunze, pe "acoperișul" verde care nu mai face față! Lacul făcea bulbuci de ploaie. Am ales să ies dar să schimb un pic traseul spre casă, pe o rută recent redescoperită, prin campusul de la agronomie, ca să mă bucur încă un pic de copaci și frunze ude. O senzație neprețuită!
Comentarii