Știi cum e, frumos, calm, poate un pic apăsător... Apoi, că din senin, vine furtuna. Tună, fulgeră, plouă, bate vântul turbat. Apoi ușii ușor se oprește. Se limpezește cerul, aerul e mai curat, iese și soarele, e ca o nouă zi sau o nouă viață?
De ceva vreme, în ciuda vremurilor ciudate, la mie lucrurile au mers relativ calm. La muncă aveam stabilitate, un mediu plăcut, o gașcă mișto, doar mici nervișori și frecușuri inerente jobului. După bizarul moment în care mi-au căzut ochii pe anunțul celor de la Oxigen pentru cursul de ghid și am luat neașteptată decizie să mă înscriu lucrurile au mers liniar și aici, am mers la cursuri, am făcut practica, am dat examenele, am trecut la următorul curs, aici am fost mai dezamăgită de cum au mers cursurile, la fel și de oportunitățile de a deveni ghid la ei, modul corporatist de raportare și acel ceva care mă făcea că șefa lor să nu îmi placă, am dat examenul iar pentru cursul final, de montan, am decis să îl fac la ATGR. Am mers și aici, am participat și la excursiile lor că să cunosc colegii, am început cursurile, făceam deja și cățărare la sală, a venit pandemia, totul părea că s-au dus naibii. Apoi brusc a trecut lockdownul și imediat s-a anunțat examenul la cățărare pe stâncă. L-am dat, a fost greu, da' greu, cred că fizic a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Apoi proiectul, examenul, fără probleme. Așteptarea de luni de zile până la eliberarea atestatelor și legitimațiilor. Apoi, fără să încep să caut eu, ofertele de colaborare. Întâi una unde-am sărit direct în foc și mi-am pârlit doar oleacă mustățile, dar mi-a fost învățătură de minte. Apoi alta, mult mai serioasă, care s-au dovedit a fi cam ce aveam nevoie, un început ușor, treptat, fără a lua pe umerii mei toată responsabilitatea, unde puteam să folosesc ce știu cel mai bine: să ajut oamenii să meargă mai departe, să se adapteze la traseu, să reușească să ducă călătoria, oricât le e de greu, până la capăt și să reușească să se și bucure pentru asta. Apoi, cu timpul, alte lupte cu mine, că deja mi se părea că am devenit invizibilă pentru 90 la sută din grup, doar codașii mă știau și mă apreciau, restul nici măcar nu știau că sunt ghid... și alte mărunțișuri de autopercepție.
Deci, per total, cu micro-dramele de rigoare, o viață destul de cursivă dar liniștită. Știam că nu poate dura, că o să vină la un moment dat vâjul schimbărilor și brusc totul o s-o ia la vale accelerat. Și da, cam pe când eram eu în Georgia, la job a început balul. O demisie (persoana cea mai de bază a Creației, Crisu, lovitură de teatru) urmată de Ade. În momentul ăsta am revenit din concediu Apoi își dă demisia Horia. Apoi Bianca. Și Anda. Se angajează masiv și în disperare juniori. Apoi, la cam o lună, Mădălina și Duddu. Apoi, în ultima săptămână, 4-5 noi angajări. Doar un senior, pe CS.
Ei, și în situația asta orice om își pune întrebări. Și tendința e să te contaminezi și să te apuce febră căutatului în altă parte. La primele două demisii am stat, m-am gândit, mi-am zis la dracu, nu aș vrea să plec până nu se împute de tot treaba. De silă de schimbat iar jobul și de nimerit în aceeași chestie doar la altă firmă și cu alți oameni. Și de dorința că dacă plec, să plec la cu totul altceva, în turism, în ceva ce nu e muncă de birou, ceva ce să nu simt că îmi fură clipe din viață. Apoi oamenii continuau să plece și în locul lor să vină juniori. Că DTP, să preiei fișiere de la juniori e nașpa, sigur ai ceva chestii în neregulă, nu știi nici câte, nici ce, iar la ritmul dement în care se cer fișierele finale asta devine o mare problemă. Deci sucks.
Apoi, când socializezi cu cei ce pleacă și cu cei vechi care încă mai sunt... Și vezi că toți vor să plece... Te întrebi: și io acu' ce fac? Și te roade nesiguranță, nehotărârea, că un vierme, că un car. Întorci toate posibilitățile pe toate fețele și nimic nu ți-e clar. Numai bine nu-ți e. Apoi faci pace cu nehotărârea și te bucuri că ai acest moment în care nimic nu te forțează să faci o alegere ACUM. Apoi... Vine momentul deznodământului. Ceva nori începuseră să se adune, doar că nu prea înțelegeai ce e cu pâcla asta.
De ziua mea s-a nimerit să îmi iau două zile libere. Prima era destinată unei excursii grele, a doua, chiar de ziua mea, o voiam pentru recuperare. În final excursia n-a mai fost (altă dezamăgire) dar ziua am petrecut-o lejer, mi-a fost foarte foarte bine. Deși ziua de dinainte fusesem foarte ofticată, dar aiurea, sau, mă rog, pentru că aș fi vrut să fac mult mai multe în aceste 2 zile dar mă tot împiedicăm de datele concrete (ăia care veneau să facă verificarea pt gaze, mama care sigur n-ar fi vrut să mă lase să mă duc singură pe cine știe ce coclauri, propria mea reținere de-a o supăra plecând și lăsând-o cu curu-n baltă, d-astea). Deci pe 3 noiembrie am fost chiar foarte bine, în ciuda tuturor gândurilor ăstora. A ajutat și că seara dinainte i-am zis maică-mi că pe 4 vreau să mă serbez ducându-mă la Therme. Desigur, după ce m-am hotărât într-un târziu că asta vreau (inițial mă gândisem să mă duc cu trenul la Sinaia).
Pe 4, zis și făcut, trezit nu chiar așa devreme cum mă gândisem, am plecat abia pe la 11 spre autobuz. Pe jos. Am răspuns doar la câteva dintre lamulțiani-uri. M-am stresat mai mult unde are capătul acel 442 și când pleacă. Nu știu exact când am ajuns, nici fix când am intrat efectiv pe turnicheții spre vestiare. Dar se pare că m-am încadrat în cele 4,5 ore plătite, deși aveam senzația că am mușcat din cașcaval. A fost un pic ciudat să fiu singură acolo, și încă pierdută întro majoritate vorbitoare de israeliană (nu știam că avem atâția, și că toți frecventează Therme în zilele de lucru, la ora prânzului). Dar am înotat destul de mult, și prin piscină interioară, și mai ales în cea exterioară. Spre mirarea mea, am putut chiar să stau să mă duc pe șezlong afară. Un pic răcoare, dar plăcut. M-am dat în toate bazinele cu minerale posibile, am fost în vreo trei saune, n-am exagerat cu băutul, că o zgârcită ce sunt, dar după ora 3 nu mi-am refuzat o masă de prânz - mi-am luat tăițeii cu vită și sfecla și le-am savurat tot afară, la o măsuță cu view, gândindu-mă că probabil e tare frumos în sezon, când toate acareturi în aer liber sunt funcționale - vedeam niște căsuțe, umbreluțe și părea mișto.
Am mai dat niște ture de înot prin piscina cu valuri, prin piscina interioară și cea exterioară, încă o saună, un pic de stat în bazinul cu minerale, admirând soarele care intrase deja în declin. M-am decis să închei sesiunea când soarele era deja bine dus spre apus și niște norișori deja se interpuneau sfios, ca niște tușe de acuarelă cu multă apă peste soare. Cerul era pictural, dar alesesem conștient să las telefonul în vestiar, pe mod avion, ca să fiu complet ruptă de lumea exterioară. Fără poze, fără social media, fără telecomunicații. Și n-a fost rău. Am văzut că se poate, și încă foarte bine. Există viață și așa. Chiar și într-o mare de cetățeni străini - spre amiază începuse să se audă și italiană, și ceva română. A fost o experiență ușor bizară, dar mi-a dovedit că, la o adică, chiar dacă din orice motiv nu mai ai legătură cu nimeni cunoscut... tot poți fi ok, tot poți trăi.
Ideea zilei ăsteia de relaxare a fost să îmi acord mie și doar mie toată atenția pe care în mod normal aș fi acordat-o (și) oricui altcuiva. Să mă răsfăț, să mă simt bine, să nu mă gândesc la nimic și nimeni. More or less.
După asta, revenirea la realitatea cotidiană a fost destul de bruscă. Cum am pornit telefonul ca s-o sun pe mama să-zic că gata, vin spre casă, zeci de bingăneli, mesaje, sms-uri, un apel pierdut de la Dana. Nimic important, de altfel. Am fost departe și nu simt că aș fi ratat nimic. Am aflat de la Dana că a doua zi urma seara un parte pentru noii colegi și mă întreba dacă vin. Sigur, dacă o să îmi permită muncă adunată de 2 zile.
Și a venit marea zi de vineri. Seara vorbisem de-o săptămână să mă văd cu foștii colegi demisionari. Era ce simțeam nevoia, cumva să readuc măcar un pic din starea aia de prietenie și de amuzament pe cele ai tâmpite teme. Și mă bucurasem când au vrut și ei. Doar că na, acum colac peste pupăză (Upupa epops), aveam și parte pastel cu noii colegi. Și muncă. Așa că am fost cam stresată, frecușurile stupide pe proiecte nu-mi picau bine, în fine, am terminat oarecum la timp, am pornit târziu, am ajuns pe la 6 fără un sfert (teoretic la 5 trebuia să înceapă). Intru, la parter pustiu. Cumva mă așteptase să fie în curte dar nu era. Ok, poate e la noi pe terasă. Urc, cam pustietate, niște voci departe, senzația era că am greșit clădirea sau ziua. În fine, ajuns la noi, la ultimul etaj, da, aici era lumea. Dar... grupulețe separate, un pâlc de fețe cunoscute, în rest... noutăți. Nicio tendință de socializare reală între vechi și nou. Ceea ce... s-a păstrat pe tot parcursul timpului cât am rezistat acolo. A fost forțat, nefiresc, fals. Dana a ținut un discurs de prezentare, mă rog, poate ok, poate nu, i-a prezentat pe cei noi, apoi i-a enumerat pe cei absenți. Iar pe noi cei vechi nu ne-a prezentat. Cool, cu siguranță că noii colegi știau exact cine ce ce și ce face și cu cine o să aibă de-a face. Apoi a pus pe unul, animator de profesie sau ceva de genul ăla, să facă ceva joculețe prin care cică să ne cunoaștem între noi. A început cu scrisul unei scrisori, fiecare trebuia să zică un cuvânt și cică să iasă ceva. Evident n-a ieșit nimic, iar mie mi-a devenit clar că e o pierdere inutilă de timp, în activități care nu ajută pe nimeni să cunoască pe altcineva, așa că am luat decizia să plec pe șest. M-am strecurat afară și dusă am fost. Am trimis foștilor colegi ca ne vedem la argentin la 7 și un pic și-am pornit per pedeapsa, că să mă liniștesc. Pentru că eram ofticați, chiar un pic furioasă, cred, și tristă și toate amestecate. Un nor de furtună care se aduna.
Până să ajung, când mai aveam puțin, am avut stări bizare și amestecate. Am avut și un moment în care mă gândeam că o să ajung acolo și cine știe cât o să stau singură cuc până s-o ivi careva. Și că aș putea foarte bine să mă duc naibii acasă fără să zic nimic și să las să se întâlnească doar ei. M-am întrebat dacă am dat adunarea asta pentru mine sau pentru ei. Da, era și-și. Ok, mă duc, chiar dacă o să stau ca fraiera acolo. Îmi găsesc ceva de făcut, îmi iau de băut, ia să nu mai fiu așa mimoză.
Dar oricum am mers pe o cale mai lungă, cu ocoluri pe străduțe. Am ajuns pe la și un sfert. Am ochit o masă, m-am așezat, a și venit un nene cu meniul, până să mă instalez ca lumea apare Horia. Uf, am cu cine vorbi. Stăm vorbim, ce fac eu, ce faci el, care cum se descurcă. Mai apare și Crisu după ceva timp. Mai trăncănim, tot pasteluri. Apar într-un târziu și băieții, trupa Talisman i-a botezat Crisu. Care pe unde se duce sau s-a dus, fiecare se laudă ce bine e acolo, ce nașpa e aici, ce lame a fost party for newbies. A fost nu știu, prea serioasă adunarea, s-a și încheiat foarte repede, că s-a dat stingerea, că Cristi avea o urgență acasă, în fine. Nu am simțit că am ajuns la partea aia de destindere și de simțit chiar bine, am rămas doar cu starea de hate. Și cu gustul amar că toți s-au cărat se cară sau se vor căra la mai bine... iar eu... eu ce? Eu, dincolo de faptul că nu știu ce vreau să fac, nici nu am o ieșire rapidă dacă se duce la fund Titanicul pe care tot cântă vesel orchestra. Și că nici ei nu mă pot ajuta, ei au eventuale tips pe art sau copy, nu pe DTP. Iar când pa la 9 jumate s-a dat stingerea, au fugit ca potârnichile care încotro. Nimic din vechea dorință să stăm la hăhăieli, împreună. Acu fiecare pentru el, fiecare cu p.... măsii.
Am plecat amărâtă, cu un gust amar și o stare tare amestecată. Mă duc la dracu, am și zis.
Am luat-o pe jos spre 381, mai spre Ateneu, pe Victoriei. Cum nu eram în apele mele, nu-mi găseam nici liniștea, nici locul, și în mintea mea era totul amestecat, gânduri, stări, sentimente, nemulțumiri, am zis că mai merg pe jos până la Victoriei. A fost un moment, am trecut pe lângă un părculeț mic pe Victoriei, vizavi de Moxa, când mi-am zis, hai trec prin el, am văzut o bancă în umbră, cu spatele la felinar și m-am așezat. Și atunci s-a dezlănțuit cu toată puterea furtuna. Toate câte se acumulaseră în timp, cu toate cele venite vârf chiar în ziua aia, claie peste grămadă, au făcut explozie. Sentimente vechi și noi, gânduri, blocaje, nemulțumiri, supărări, resentimente, autosupărări, neînțelegeri, autocompătimiri, toate s-au revărsat că o rupere de nori, să mă inunde. Au fost câteva momente tare tulburătoare. M-a scos din asta un fapt divers: ceva mișcă în semiîntuneric. A, o pisică. Și încă una! Și un fund de bidon de p,ăștia unde cineva le lăsasa bobițe. Una crănțănea la ele. A, uite și o a treia. M-am uitat la ele, la ce liniștite erau, cum una se spăla, altă ronțăia, altă se întindea și mi-am venit în fire. Da, toate ruperii mele de nori sunt irelevante și inutile, nu-s nici măcar reale. Reale sunt cele trei pisici și viețile lor, parcul, frunzele, eu... Am mai stat un pic până s-a mai îndepărtat furtuna interioară și am plecat mai departe, ca și cele trei pisici.
Până la urmă am mers până acasă integral pe jos. Era de fapt foarte p,ăcut pentru o p,imbare de seara, nici prea frig, nici prea cald, nici prea vânt... frunze pe jos, miros de toamnă, liniște, oameni rari de tot.
Noaptea e un sfetnic bun, se zice. Nu știu ce să zic, de adormit am adormit repede dar m-am trezit și norii se întorsese să mă chinuiască cu haosul lor și întrebările fără răspuns și dilemele și problemele puse greșit... s-au potolit abia spre dimineață, printre ațipeli. Abia când am reușit să opresc mintea să macine în gol ca o moară stricată și să mut haosul din cap în inimă, abia atunci s-a potolit. Pentru că, de fapt, asta era: încer am să cern cu capul ceea ce nu era treaba lui. Sentimentele, stările, toate astea țineau doar de inimă, nu de minte. Odată puse la locul lor lucrurile, mintea s-a liniștit. Iar când m-am trezit definitiv chiar am constatat că s-a înseninat. Și chiar a reușit, eliberata fiind de haos, să vadă clar niște lucruri și să iau niște decizii bune.
Așa că am făcut niște primi pași în două direcții diferite, din tre care la una nici nu mă gândisem până atunci. Iar de-acu' încotro m-o duce viață... nu se știe. Oi vedea. Posibil sa urmeze o săptămână interesantă. Posibil și ca totul să o ia razna complet și să mă trezesc în vreo situație tare aiurea, dar îmi asum sinceritatea. De interesat, sigur va fi interesant.
Comentarii