momente. îndepărtări. absențe. tăceri. ciudată senzație... ceva s-a îndepărtat cumva. țesătura lumii are şi goluri, nu doar plinuri... sunt parcă un pic pierdută într-un fel de ceață ce îndepărtează tumultul vieții. un fel de respiro?
Stranie e viața asta. Zicea Iulia azi la țigară ceva de zilele care sunt la fel, de viața liniară şi de aşteptarea weekendului... ştiu la ce se referă, am trăit-o din plin sub diverse forme şi în diverse episoade ale vieții.
E viața fără viață şi dacă mă gândesc cred că am trăit astfel mai mult de 60% din timp. Trist, privind în urmă. Sau poate nu? Muncă, casă, activități de weekend repetitive, nimic nou... filme, mici plimbări, ieşiri la beri şi citit cărți. Uneori mici bucurii pentru suflet. Atât. Gol. The void - ăla de care vorbeam în "oameni".
Chiar şi atunci demult când eram în doi erau multe momente vide, ce-i drept se compensau cu tumultul momentelor vii, calitativ vorbind. cantitativ... nu.
Cum să umpli de viață la loc timpul, aşa cum era în copilărie? Atunci totul era interesant, nou, chestiile repetitive nu deranjau aşa mult (poate doar grişul cu ceva dulceață, etern şi devenit odios prin prezența permanentă). Cred că doar simplul fapt că mă încânta totul, că nu priveam critic, că observam totul cu ochi curioşi şi fără nicio pre-concepție, că trăiam fiecare clipă şi atât... asta însemna de fapt viață.
Acum repetitivitatea anihilează noul, curiozitatea, ne tăbăceşte simțurile şi vrem să dăm skip peste ce nu ne mai oferă nicio surpriză, peste rutină... cu toate că noi înşine ne creăm rutina şi rutinele.
La muncă ne plictisim şi am vrea să face altceva, să fim altundeva, ni se pare că ne învârtim ca hamsterii în rotița lor... uitând că şi ăsta e timpul nostru, e viața noastră, suntem noi... şi putem să trăim fiecare clipă cu pasiune, să vedem ceea ce facem cu interes, să ne bucurăm de momentele bune şi să ne întristăm pentru cele nasoale, să comunicăm între noi, să ne ajutăm, să fim prieteni... să sfințim locul, zice vorba. Să nici nu ne gândim la plictiseală. Să ne bucurăm de fiecare mărunțiş. Să ne bucurăm că trăim. Şi să simțim că trăim depinde numai de fiecare dintre noi. Să nu dăm skip niciunui moment oricât de neimportant... să găsim acel ceva mişto în tot... să simțim şi ce nu ne place cu aceeaşi intensitate cu ceea ce ne place... să nu ne fie teamă nici de eşec, nici de pierdere, nici de suferință...
Asta o zic azi, într-o zi pe care după mult timp am simțit-o ca fiind o zi cu foarte puțină viață în ea. M-am simțit amorțită de tot şi un pic ca un elefant împiedicat într-o expoziție de porțelanuri... Fără aripi, fără glas, cu privirea tulbure şi sufletul opac. Mi-e dor. de viață, de simțire, de iubire. Nu, nu vreau să mă pierd iar în rutine şi în trăitul pe repeat, nu vreau o viață goală, nu vreau timp mort, vreau tumult, vreau să casc bine ochii, vreau să simt, să aud, să comunic, să zbor, să dansez, să mă implic, să simt că iubesc oamenii, viața, indiferent de context şi piedici... Memento mori, nu muri înainte de marea stingere, trăieşte!
Stranie e viața asta. Zicea Iulia azi la țigară ceva de zilele care sunt la fel, de viața liniară şi de aşteptarea weekendului... ştiu la ce se referă, am trăit-o din plin sub diverse forme şi în diverse episoade ale vieții.
E viața fără viață şi dacă mă gândesc cred că am trăit astfel mai mult de 60% din timp. Trist, privind în urmă. Sau poate nu? Muncă, casă, activități de weekend repetitive, nimic nou... filme, mici plimbări, ieşiri la beri şi citit cărți. Uneori mici bucurii pentru suflet. Atât. Gol. The void - ăla de care vorbeam în "oameni".
Chiar şi atunci demult când eram în doi erau multe momente vide, ce-i drept se compensau cu tumultul momentelor vii, calitativ vorbind. cantitativ... nu.
Cum să umpli de viață la loc timpul, aşa cum era în copilărie? Atunci totul era interesant, nou, chestiile repetitive nu deranjau aşa mult (poate doar grişul cu ceva dulceață, etern şi devenit odios prin prezența permanentă). Cred că doar simplul fapt că mă încânta totul, că nu priveam critic, că observam totul cu ochi curioşi şi fără nicio pre-concepție, că trăiam fiecare clipă şi atât... asta însemna de fapt viață.
Acum repetitivitatea anihilează noul, curiozitatea, ne tăbăceşte simțurile şi vrem să dăm skip peste ce nu ne mai oferă nicio surpriză, peste rutină... cu toate că noi înşine ne creăm rutina şi rutinele.
La muncă ne plictisim şi am vrea să face altceva, să fim altundeva, ni se pare că ne învârtim ca hamsterii în rotița lor... uitând că şi ăsta e timpul nostru, e viața noastră, suntem noi... şi putem să trăim fiecare clipă cu pasiune, să vedem ceea ce facem cu interes, să ne bucurăm de momentele bune şi să ne întristăm pentru cele nasoale, să comunicăm între noi, să ne ajutăm, să fim prieteni... să sfințim locul, zice vorba. Să nici nu ne gândim la plictiseală. Să ne bucurăm de fiecare mărunțiş. Să ne bucurăm că trăim. Şi să simțim că trăim depinde numai de fiecare dintre noi. Să nu dăm skip niciunui moment oricât de neimportant... să găsim acel ceva mişto în tot... să simțim şi ce nu ne place cu aceeaşi intensitate cu ceea ce ne place... să nu ne fie teamă nici de eşec, nici de pierdere, nici de suferință...
Asta o zic azi, într-o zi pe care după mult timp am simțit-o ca fiind o zi cu foarte puțină viață în ea. M-am simțit amorțită de tot şi un pic ca un elefant împiedicat într-o expoziție de porțelanuri... Fără aripi, fără glas, cu privirea tulbure şi sufletul opac. Mi-e dor. de viață, de simțire, de iubire. Nu, nu vreau să mă pierd iar în rutine şi în trăitul pe repeat, nu vreau o viață goală, nu vreau timp mort, vreau tumult, vreau să casc bine ochii, vreau să simt, să aud, să comunic, să zbor, să dansez, să mă implic, să simt că iubesc oamenii, viața, indiferent de context şi piedici... Memento mori, nu muri înainte de marea stingere, trăieşte!
Comentarii