micutze aberatzii

Vedeam sau văd la mulți, foarte clar, cum își doresc că lucrurile, lumea să se schimbe, dar să o schimbe alții, sau să se schimbe pur și simplu, dar ei să nu schimbe nimic. (Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Sau să nu se revizuiască, primesc! Dar să se schimbe pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.) Ce nu vedeam însă era că și eu fac la fel. Mai revizuiesc pe ici pe colo, dar nu schimb nimic...  M-am surprins agățată de trecut, de amintiri ajustate sau chiar înfrumusețate... Dar dacă elimin filtrul rozaliu paseist... Da, au fost și momente mișto, dar și multe chestii care numai mișto nu erau. Sau în regulă. Sau sănătoase. Dar deh, amintirea tinde să falsifice un pic (sau mai mult) lucrurile - ori le îndulcește, păstrând mai mult aspectele bune, ori dimpotrivă, le amărăște, dacă păstrează mai mult momentele nasoale... Da, nu fac excepție. E interesant cum de vedeam așa clar la alții dar la mine ioc.  Vedeam de câteva zile cum la pastel se încearcă să rec...

Denumirea e ironică. Mă refer la toate divele feminine și masculine pe care le-am întâlnit în viața mea. Și nu vorbim de alea oficiale. Cred că toată viața am trăit (că mulți alții) la umbra divelor. Știți genul, în orice comunitate, mică, mare, e cineva, ea sau el, care cumva strălucește, vrea atenție, face chestii interesante, zice chestii, se poartă într-un fel, emană încredere în sine. Unii așa sunt, mai dezinvolta, comunică mai ușor, nu-și fac atâtea probleme. Alții au probleme, și din cauza lor ori devin mai retrași, ori, dimpotrivă, că să compenseze distorsiunile din inimă, au nevoie de atenție disperată că să compenseze. Și aceștia plusează, sunt cei care se manifestă egocentric, că niște mici divinități, își dezvoltă mecanisme de a se plasa în centrul atenției, și ajung să creadă că lumea se învârte în jurul lor, și că lumea le e datoare cu adorație. Toți restul, o lume de non-dive, ne dorim măcar un pic din strălucirea divelor. Ceva din încrederea și naturalețea celor care st...

Știi cum e, frumos, calm, poate un pic apăsător... Apoi, că din senin, vine furtuna. Tună, fulgeră, plouă, bate vântul turbat. Apoi ușii ușor se oprește. Se limpezește cerul, aerul e mai curat, iese și soarele, e ca o nouă zi sau o nouă viață? De ceva vreme, în ciuda vremurilor ciudate, la mie lucrurile au mers relativ calm. La muncă aveam stabilitate, un mediu plăcut, o gașcă mișto, doar mici nervișori și frecușuri inerente jobului. După bizarul moment în care mi-au căzut ochii pe anunțul celor de la Oxigen pentru cursul de ghid și am luat neașteptată decizie să mă înscriu lucrurile au mers liniar și aici, am mers la cursuri, am făcut practica, am dat examenele, am trecut la următorul curs, aici am fost mai dezamăgită de cum au mers cursurile, la fel și de oportunitățile de a deveni ghid la ei, modul corporatist de raportare și acel ceva care mă făcea că șefa lor să nu îmi placă, am dat examenul iar pentru cursul final, de montan, am decis să îl fac la ATGR.  Am mers și aici, am p...

Am deschis fereastra camerei de hotel - era cam sus, crea impresia că sunt la mansardă. Dădea spre oraș, eram în inima zonei vechi. M-am uitat cu nesaț, ce vedeam era interesant, amalgamat, vechi, nou, podul de sticlă futurist, ziduri de cetate, ceva frumos smălțuit cu albastru, niște guguloaie bizare, acoperișuri, un râu, străzi, forfotă. Eram pe versantul unui deal, vedeam mai de sus. Mi-am notat în minte pe unde vedeam acel ceva cu mozaicuri albastre, voiam musai să ajung să văd ce e.  Aveam program liber până la 1 noaptea, când ne prelua autocarul să ne ducă la aeroport. Am ieșit cu colega să batem Tbilisi-ul, zona pe unde eram, adică centrul vechi.  Nu apucasem să studiez prea bine ce și cum, citisem câteva articole ale unora care fuseseră și îmi rămăsese în cap că e mișto să urci la cetate cu telegondola, să vizitezi grădina botanică, niște cluburi și baruri și în rest cam uitasem. Așa că am luat-o pe o străduță apoi pe alta, mai mult privind la casele cu arhitectură spe...

 De mai mult de-o săptămână îmi stă pe creier o chestie, legată de starea lumii în momentul prezent. Și de Covid și de nemulțumirile tuturor, și de ce și de cine și cine ce... Totul s-a cristalizat - doar un început de, cam pe când am citit acest articol preluat: https://www.facebook.com/dana.m82/posts/10221050526067716 E lunguț, da' e mișto. Și poate fi criticat și de pro- și de -contra. Depinde de perspectivă.  Da' ce face bine e că pune toate faptele la rând, toate câte s-au zis oficial, s-au garantat, au fost „adevăruri” incontestabile la momentul respectiv. După care n-au mai fost sau chiar s-a afirmat, tot oficial, contrariul. Și totul într-un timp foarte scurt - toată nebunia asta durează de un an jumate bătând spre doi. Privind cât de cât detașat, ca și cum nu m-ar privi toată nebunia asta...  În primul rând, ce am simțit - de cum ies în oraș, prin locuri aglomerate, mă năpădește un fel de stare, nor, cumva parcă apăsător, o stare care nu prea e a mea. Apoi, într-...

După mult timp de când mi-am dat seama că nu mai vreau să fac aceleași lucruri care mă țin captivă în rotița de hamster dar că nu îmi dau seama ce sau cum să fac...  ieri, după un oarece apogeu al stării ăsteia, de m-am și jelit cumva (deh, colegii de gașcă la care țin tot pleacă, e un exod, afli chestii, vezi cum se mișcă lucrurile, îți pui problema, ok, da' io ce fac în contextul ăsta? Ei știu că vor să plece la mai mulți bani sau/și ceva mai interesant; io nu vreau nici să stau, nici să plec, vreau cu totul altceva da' nu știu ce)... După jelania asta în timp ce îmi făceam bagajul pentru excursie am început să mă simt mai bine... și lent, mi-am dat seama că și starea asta, care mă enerva, de stagnare și de a nu ști... nu e rea. Cred că abia acum am început să îmi dau seama că de fapt asta e adevărata libertate. Cu tot ce implică. Da, NU știu ce să fac sau încotro s-o apuc. Asta înseamnă că pot s-o iau în orice sens, să fac orice, dacă nu mă mai limitez la ideea că am de mers...

  De când am făcut azi ochi se auzea sunetul ploii. Și, deși eram în pat înfofolită în plapumă și tare bine era, am avut brusc gândul, la auzul rafalor de ploaie - ce-aș ieși să alerg și să țopăi în ploaie - mă și vedeam. Dar n-aș fi ieșit atunci de sub plapumă să mă îmbrac nici obligată (logic, nu?!) După ce mi-am făcut treburile, când se apropia pauza de masă, observ că nu pare să mai plouă. Aha! Acum ar fi momentul! Îmbrăcat, stratificat, blindat și gata.  Am ieșit. Ploaie mocănească. M-am fofilat pe străduțe cât să ajung în parc. Inițial am început alergând, dar în scurt timp scoteam aburi. Statul termo era prea termo iar foița de ploaie, deși respirabilă, nu făcea față. Așa că până în parc am mers pe jos prin ploaia mocănească care lega cerul cu pământul printr-o bură alb-cenușie pufoasă. Și totuși, e surprinzător de frumos! Frunze căzute, copaci colorați, asfalt ud. Prin parc - și mai și. Aproape nimeni pe alei. Pițigoi veseli ciripeau și se zburătăceau prin bura de ploa...