Ksamil beach și Butrint

Ksamil e un sătuc albanez pe țărmul Mării Ionice. Da' are niște plaje și niște priveliști de nu-ți vine să crezi - mai ales pentru o prea puțin cunoscătoare într-ale plajelor lumii ca mine. Până acum e the best din ce am văzut (Sulina, Sf. Gheorghe, plajele de la Năvodari la Vama Veche, plajele bulgărești de la Burgas și Sozopol, Nisa, Cannes, Barcelona... și cam atât).

Apa este limpede cristal la mal iar spre încolo devine turcoaz și abia mai încolo se închide, semna că acolo încep alge și/sau pietre. Nisipul e din sfărâmătură fină de rocă albă gen marmură. iar în larg îți fac cu ochiul niște insulițe, 4 la număr din câte mi s-a spus. Două se vedeau de pe plaja unde stăteam noi, restul erau mai departe în spate. Îmi pare un pic rău că nu m-am aventurat să înot până la una din ele, dar m-am temut nițel, la cât sunt eu de „expertă” la înot. A fost soare și multă multă bălăceală.

Ce-i drept, nici nu prea aveai cum să nu înoti acolo, până și non-înotătorii cu teamă de apă au intrat în apă. măcar la mal. Cele 7 ore alocate au trecut foarte repede. Cu o pauză de masă la restaurantul căruia îi aparținea porțiunea de plajă pe care o ocupaserăm. Aici mâncare bună, bestială și o servire ultra eficientă și rapidă. Atâta eficiență n-am mai văzut nicăieri. Că bineânțeles ne-am dus la ora de vârf, când mergea toată lumea și prindeai greu o masă. Cum se elibera o masă instantaneu veneau ospătarii și debarasau cu viteza fulgerului, venea și o tanti cu mopul și cârpa care dădea cu mopul pe jos și cu cârpa pe scaunele de plastic (multă lumea direct de pe plajă, cu costumele ude, so...) și într-un minut masa era gata de alți clienți. În alt minut aveai meniul, apoi nu așteptai prea mult să îți ia comanda, iar timpul de servire era absolut decent pentru niște preparate proaspete atunci făcute. Aici am zis că acum ori niciodată, e momentul să comand fructe de mare, așa că m-am aruncat la o salată de fructe de mare la grătar. Care a fost și extraordinar de bună, și multă, m-am luptat ceva cu ea.

Vedere frontală de pe plajă: apa turcoaz,  insulă în dreapta, insulă în stânga.

Apa şi nisipul.

Asta e o poză de la cei ce s-au aventurat cu bărcuțe sau hidrobiciclete mai departe, spre larg.

Tot de la alții.

Apoi, la ora stabilită, ne-am adunat la autocar şi am pornit spre Butrint. Am ajuns repede, mergând tot pe lângă yn râu, tot destul de turcoaz...

Am ajuns la intrare, cam toropiți de zăpuşeală. Cerul se acoperise cu un voal translucid de abur.

Am luat-o în sens invers decât grosul grupului. Am urcat nişte trepte de piatră, ne-am intersectat cu o mireasă, cu fotograf şi mire. Aici m-a prins în poză Cristina, la urcatul treptelor. La capătul lor era o intrare boltită într-un zid de apărare solid.

Am intrat şi ne-am pomenit într-o curte interioară de castel medieval.

Era frumoasă şi lumina, puțin aurită, de amiază. Curtea era frumoasă, cu multă verdeață. Ne-am băgat în toate cotloanele, ne-am cocoțat peste tot.

Aici ne suiserăm pe trepte până unde s-a putut pe turnul dintr-o poză de mai sus, unde era o galerie cu ferestre boltite în arc, plină de cuiburi de rândunici cu pui asurzitori. 

Aici am văzut că mai jos de nivelul curții mai era o mini curte interioară foarte frumuşică şi am pornit să caut intrarea.

Culmea e că am şi găsit-o. Era curtea interioară a micului muzeu de istorie a Butrintului.Mi-a plăcut mult şi muzeul, şi curtea, şi faptul că era aşa izolat şi liniştit. Am aflat că cetatea Butrint a fost cetate în mai multe epoci istorice, de aici şi tipurile diferite de construcții şi ruine. Şi în fiecare epocă a avut altă configurație.

Într-un târziu am ieşit din muzeu şi am părăsit cetatea mică din vârful peninsulei, pe partea opusă intrării. Aici am găsit o fotogenică terasă care încă nu funcționa. Evident că nu am pozat-o, deși merita.
Am pornit pe o cărare prin vegetația luxuriantă, pe principiul că tocmai veniseră pe acolo mulți nemți pensionari, deci undeva trebuia să ducă. Mergând așa pe neve la un moment dat am dat de Alex și colegul lui de cameră și am aflat așa că ei ocoliseră butrintul pe cealaltă parte și acum ajungeau la cetățuie. Deci noi eram ok mergând înainte pe poteca misterioasă dintre ruine.
La un moment dat poteca ne-a purtat mai aproape de mal, unde se vedea tare mișto râul cu malul îndepărtat pe fundalul cerului destul de dubios ce promitea ploaie.

Am trecut pe lângă ziduri vechi, masive, din blocuri de piatră bătrâne, înnegrite de trecerea atâtor secole peste ele, apoi printre ruinele unor clădiri mai recente, relativ.

Pentru că se apropiase vertiginos ora de plecare am parcurs în mare viteză restul, tot felul de foste bisericuțe şi construcții, iar la final am ajuns la construcțiile din ansamblul roman, cu amfiteatru şi o groază de alte edificii despre care habar n-am, dar care se pot identifica pe hartă.

Ceea ce am şi făcut în autocar, am urmărit traseul pe care am mers citind ce ruină fusese ce la vremea ei. Aşa am văzut că mai erau câteva construcții pe care le ratasem complet. Dar cam 90% văzusem. Cam prea pe fugă, dar totuşi suficient cât să îmi fac o idee despre Butrint.

Evident, e de vizitat şi revizitat, e mult de văzut şi de cercetat. M-aş întoarce oricând cu plăcere să mă plimb în linişte şi tihnă prin cetate, să mă cocoț să văd orice cotlon tainic.