Aversă de tei. Ploua torențial cu miros de tei, miros auriu pe cenușiul argintiu al zilei. Și brusc lumea s-a colorat pe interior. Nu m-am gândit niciodată că, trecând de putoarea de canal de vis-a-vis de Apaca, pe o ploaie dezlănțuită, cu oamenii alergând ca șoarecii, și eu alergând să prind un 139 spre muncă, un miros de tei mai puternic ca niciodată, împotriva ploii, îmi va face ziua frumoasă.
Și seara, în aceeași notă, prin Herăstrău, pe când coboram în pas alergător spre lac, pe jos ud, totul umed, mirosul de tei accentuata venit din nou în valuri amețitoare...
Alte mirări de-ale mele.
Duminică am alergat prin Herăstrău pentru prima dată pe ploaie de la un cap la altul. Când am ieșit picura mărunt, ok, nu-i bai, bine că am luat bluza șmecheră, abia o testez să dăd dacă chiar ține la ploaie au ba. Și încet-încet s-a întețit. Asta e, las' că merge. Îmi tot reconfiguram în cap traseul cum s-o iau sum să fac, până la urmă m-am decis că fie ce-o fi și cum o ploua, fac un tur de lac complet. Mirare mare mai erau câțiva omuleți care alergau - dar doar cu unul dintre ei m-am reîntâlnit pe traseu la jumătatea distanței inițiale. Concluzie - da, bluza de drumeție ține la ploaie, dar transpiri în ea ca naiba, eram la del de fleașcă pe sub ea ca și cum aș fi alergat prin ploaie, dar măcar nu mi-era frig de la vânt. Și mirarea? Da. La începutul buclei, când abia coborâsem spre lac și-o luasem în dreapta, văd vreo 4-5 rațe cocoțate pe mal la adăpost de ploaie. Rațelor nu le place ploaia?! Sigur, nu trag neapărat concluzia asta, pentru că pe malul celălalt erau vreo 3 rațe care plecaseră de la mal spre centrul lacului. Și încă una. Cum alergam eu și nu mai aveam mult până la pod, văd în depărtare un câine. Singurel, localnic. Stătea și se uita așa, oarecum spre lac. Mă apropiam. Ăsta pășea agale, s-a dus fix spre mal, credeam că vrea să bea apă. Câinele se ridică cu labele din față pe bordura lacului și... stă și se uită lung în gol, la ploaia care cădea și cădea pe lac. Câinii se se uită lung în ploaie, așa, contemplativ?! La ce s-o fi gândit câinele acela?
Citesc Nicotină a lui Conu. Vreo săptămână am citit fugar în troleibuze cîte una-două-trei poezii. Și mi-au plăcut mult. Apoi câteva zile n-am mai apucat să citesc niciun rând, că am prins super aglomerat deci pas de citește. Ieri în fine am prins mai lejer, deschd, cartea, ciesc de unde rămăsesem... și parcă nu-mi mai ajungea la suflet, parcă îmi rămânea exterioară. Ce înseamnă starea sufletească! Cât de mult ne schimbă percepția și recepția... Noroc că poeziile rămân și le pot reciti când sunt mai... altfel. Mai nestresată. Mai... nu știu cum. Mai profundă.
Și seara, în aceeași notă, prin Herăstrău, pe când coboram în pas alergător spre lac, pe jos ud, totul umed, mirosul de tei accentuata venit din nou în valuri amețitoare...
Alte mirări de-ale mele.
Duminică am alergat prin Herăstrău pentru prima dată pe ploaie de la un cap la altul. Când am ieșit picura mărunt, ok, nu-i bai, bine că am luat bluza șmecheră, abia o testez să dăd dacă chiar ține la ploaie au ba. Și încet-încet s-a întețit. Asta e, las' că merge. Îmi tot reconfiguram în cap traseul cum s-o iau sum să fac, până la urmă m-am decis că fie ce-o fi și cum o ploua, fac un tur de lac complet. Mirare mare mai erau câțiva omuleți care alergau - dar doar cu unul dintre ei m-am reîntâlnit pe traseu la jumătatea distanței inițiale. Concluzie - da, bluza de drumeție ține la ploaie, dar transpiri în ea ca naiba, eram la del de fleașcă pe sub ea ca și cum aș fi alergat prin ploaie, dar măcar nu mi-era frig de la vânt. Și mirarea? Da. La începutul buclei, când abia coborâsem spre lac și-o luasem în dreapta, văd vreo 4-5 rațe cocoțate pe mal la adăpost de ploaie. Rațelor nu le place ploaia?! Sigur, nu trag neapărat concluzia asta, pentru că pe malul celălalt erau vreo 3 rațe care plecaseră de la mal spre centrul lacului. Și încă una. Cum alergam eu și nu mai aveam mult până la pod, văd în depărtare un câine. Singurel, localnic. Stătea și se uita așa, oarecum spre lac. Mă apropiam. Ăsta pășea agale, s-a dus fix spre mal, credeam că vrea să bea apă. Câinele se ridică cu labele din față pe bordura lacului și... stă și se uită lung în gol, la ploaia care cădea și cădea pe lac. Câinii se se uită lung în ploaie, așa, contemplativ?! La ce s-o fi gândit câinele acela?
Citesc Nicotină a lui Conu. Vreo săptămână am citit fugar în troleibuze cîte una-două-trei poezii. Și mi-au plăcut mult. Apoi câteva zile n-am mai apucat să citesc niciun rând, că am prins super aglomerat deci pas de citește. Ieri în fine am prins mai lejer, deschd, cartea, ciesc de unde rămăsesem... și parcă nu-mi mai ajungea la suflet, parcă îmi rămânea exterioară. Ce înseamnă starea sufletească! Cât de mult ne schimbă percepția și recepția... Noroc că poeziile rămân și le pot reciti când sunt mai... altfel. Mai nestresată. Mai... nu știu cum. Mai profundă.
Comentarii