adicătelea publicitate. Câte nu s-or fi scris pe lumea asta despre publicitate! Câte cărți, jurnale, eseuri, articole, bloguri, pana mea... Filme... Iubită și urâtă în egală măsură, orbitoare ca o flacără în noapte pentru micile gâze zburătoare fascinate, hipnotizate...
Cam așa și cu noi. Eu una, când m-am dus la masteratul ăla, nuș' ce era în capul meu. Adică știu, vise, vise. Mitul unui job frumos, solicitant, în care să faci lucruri frumoase, interesante, artistice, alături de oameni interesanți, creativi, fantastici. Raiul pe pământ. Oarecum aceeași viziune falsă pe care o avusesem când am intrat la jurnalistică. Și același leopard pe dosul gardului.
vorbeam aseară cu Dana... Și la ei, alte nebunii... alți oameni încrâncenați... alte fapte reprobabile... alt stress... și vorba e, când povestești cuiva care n-a trăit o vreme în mediul ăsta, că te ascultă dar nu-i prea vine a crede, are impresia că exagerezi, că așa ceva nu poate să existe. Și totuși! Câte povești incredibile, câte lucruri peste înțelegerea logică și normală. Ce realitate alterată, ce oameni care, pentru a se adapta, se deformează ei, își contorsionează ei normalitatea și își pierd din umanitate, din compasiune, se înrăiesc, încep să joace dublu, își scindează personalitatea, devin stresați, nervoși, duri, gata să muște din ceilalți la orice posibilă amenințare...
Și în ton cu asta... mă gândeam acum câteva zile... că cel mai mult rău își fac oamenii lor înșiși. Că, oarecum, când urăști pe cineva, când faci rău cuiva, îți schimonosești ceva din propria ființă. Mă rog, cauză-efect de tip oul sau găina.
Iar în publicitate mecanica deformării sufletelor ajunge artă. Nu știu exact de ce, am o teorie, dar nu-s chiar sigură de ea. Ceva legat ce competitivitate, de voința de a face chestii atât de mult încât restul devine neimportant... În fine, aberații d-ale mele. O să aprofundez cumva, poate ideea asta la un moment dat, acum e cețoasă.
Cam așa și cu noi. Eu una, când m-am dus la masteratul ăla, nuș' ce era în capul meu. Adică știu, vise, vise. Mitul unui job frumos, solicitant, în care să faci lucruri frumoase, interesante, artistice, alături de oameni interesanți, creativi, fantastici. Raiul pe pământ. Oarecum aceeași viziune falsă pe care o avusesem când am intrat la jurnalistică. Și același leopard pe dosul gardului.
vorbeam aseară cu Dana... Și la ei, alte nebunii... alți oameni încrâncenați... alte fapte reprobabile... alt stress... și vorba e, când povestești cuiva care n-a trăit o vreme în mediul ăsta, că te ascultă dar nu-i prea vine a crede, are impresia că exagerezi, că așa ceva nu poate să existe. Și totuși! Câte povești incredibile, câte lucruri peste înțelegerea logică și normală. Ce realitate alterată, ce oameni care, pentru a se adapta, se deformează ei, își contorsionează ei normalitatea și își pierd din umanitate, din compasiune, se înrăiesc, încep să joace dublu, își scindează personalitatea, devin stresați, nervoși, duri, gata să muște din ceilalți la orice posibilă amenințare...
Și în ton cu asta... mă gândeam acum câteva zile... că cel mai mult rău își fac oamenii lor înșiși. Că, oarecum, când urăști pe cineva, când faci rău cuiva, îți schimonosești ceva din propria ființă. Mă rog, cauză-efect de tip oul sau găina.
Iar în publicitate mecanica deformării sufletelor ajunge artă. Nu știu exact de ce, am o teorie, dar nu-s chiar sigură de ea. Ceva legat ce competitivitate, de voința de a face chestii atât de mult încât restul devine neimportant... În fine, aberații d-ale mele. O să aprofundez cumva, poate ideea asta la un moment dat, acum e cețoasă.
Comentarii