Citeam în Animalul inimii despre duzii din obrajii oamenilor, duzii din curțile bătrânești, cu câte un scaun tapisat vechi, desfundat și cu o coadă de paie atîrnâd dedesubt...
Pentru mine duzii nu se asociază cu imaginile astea...
În copilărie, când ieșeam de la ore de la școală, am ajuns la un moment dat cu niște colegi undeva pe podul Constanța, imediat după șina de cale ferată, la niște duzi cu dude negre, coapte, minunate. Am mâncat de ne-am spart, iar când am ajuns acasă eram neagră-albastră pe mâini și pe bot. Bunicu' mi-a dat pe mâini cu sare de lămâie și un pic de apă, mi-a zis să întind pe mâini și să fac ca si cum m-aș spăla pe mâini... și, deși nu credeam, albăstreala s-a schimbat la culoare, s-a făcut mai roșie, roz, ce mai, s-a decolorat...
Un alt episod cu dude. Eram la al doilea job, la All, pe când sediul era ăncă în Carol Knappe, probabil tot prin iunie, și în drumul spre serviciu, la două case de sediu, era un dud lipit de casă, și pe acoperișul casei era mereu o recoltă fantastică. Și într-o zi, veneam cu Pisi spre muncă și ne uitam cu jind, cred c-am și adunat câteva dude căzute proaspăt pe capota unei mașini. Vine din urmă și Mircea mic. A, vreți dude? Daaaaaa! Bine. Și nu stă pe gânduri, om de acțiune, ia un ziar de la firmă, se suie pe masina de sub dud, întinde ziarul pe acoperișul casei și scutură crengile. Plouă cu dude, se umple ziarul. Am mâncat atunci la dude toată firma... dude roz, dulci, incredibile.
Și ani și ani la rând, pe sub duzi un covor de dude stâlcite, pe care din când în când le mai ciugulește un porumbel, o vrabie...
În ultima vreme văd o proliferare a duzilor. Întâi a crescut, pe spațiul viran din spatele blocului, de nu se știe unde, un dud. Care în vreo 4-5 ani a devenit de la o mică tufă ditamai copacul înalt cât 2 etaje. Mă rog, poate exagerez, poate ceva mai mulți ani. Apoi cei de la spații verzi au început să aducă duzi decorativi, pe ici pe colo. Iar anul ăsta am avut o revelație, văzând atâtea dude peste tot. Sunt duzi mai peste tot! Sau poate doar în drumurile mele? În orice caz, anul ăsta am reînceput să ciugulesc dude.
Pentru mine duzii nu se asociază cu imaginile astea...
În copilărie, când ieșeam de la ore de la școală, am ajuns la un moment dat cu niște colegi undeva pe podul Constanța, imediat după șina de cale ferată, la niște duzi cu dude negre, coapte, minunate. Am mâncat de ne-am spart, iar când am ajuns acasă eram neagră-albastră pe mâini și pe bot. Bunicu' mi-a dat pe mâini cu sare de lămâie și un pic de apă, mi-a zis să întind pe mâini și să fac ca si cum m-aș spăla pe mâini... și, deși nu credeam, albăstreala s-a schimbat la culoare, s-a făcut mai roșie, roz, ce mai, s-a decolorat...
Un alt episod cu dude. Eram la al doilea job, la All, pe când sediul era ăncă în Carol Knappe, probabil tot prin iunie, și în drumul spre serviciu, la două case de sediu, era un dud lipit de casă, și pe acoperișul casei era mereu o recoltă fantastică. Și într-o zi, veneam cu Pisi spre muncă și ne uitam cu jind, cred c-am și adunat câteva dude căzute proaspăt pe capota unei mașini. Vine din urmă și Mircea mic. A, vreți dude? Daaaaaa! Bine. Și nu stă pe gânduri, om de acțiune, ia un ziar de la firmă, se suie pe masina de sub dud, întinde ziarul pe acoperișul casei și scutură crengile. Plouă cu dude, se umple ziarul. Am mâncat atunci la dude toată firma... dude roz, dulci, incredibile.
Și ani și ani la rând, pe sub duzi un covor de dude stâlcite, pe care din când în când le mai ciugulește un porumbel, o vrabie...
În ultima vreme văd o proliferare a duzilor. Întâi a crescut, pe spațiul viran din spatele blocului, de nu se știe unde, un dud. Care în vreo 4-5 ani a devenit de la o mică tufă ditamai copacul înalt cât 2 etaje. Mă rog, poate exagerez, poate ceva mai mulți ani. Apoi cei de la spații verzi au început să aducă duzi decorativi, pe ici pe colo. Iar anul ăsta am avut o revelație, văzând atâtea dude peste tot. Sunt duzi mai peste tot! Sau poate doar în drumurile mele? În orice caz, anul ăsta am reînceput să ciugulesc dude.
Comentarii