micutze aberatzii

 Ieri, 21 februarie, a fost ziua internațională a ghizilor de turism. Habar nu aveam, desigur, și oricum, ca orice zi oficială, e doar o convenție. Însă, prin faptul că cineva dintre "oamenii mei", adică dintre cei pe care îi însoțesc în călătorii mi-a urat "la mulți ani" a dat valoare acestei convenții. Și m-am făcut să mă gândesc la mine, la colegii mei ghizi, la cei pe care îi ducem și conducem pe drumuri, cărări, coclauri spre diverse experiențe... Sunt oameni - cei care merg greu pe munte, care poate nu au mai fost, nu sunt obișnuiți sau nu au condiție fizică, sau au diverse dificultăți - care au cel mai mult nevoie de un sfat, o încurajare și, de cele mai multe ori, de suport psihologic că să ducă la bun sfârșit o drumeție. Și deși e obositor, faptul că în final ei reușesc să își depășească niște bariere, niște frici sau un disconfort ca să facă un traseu - asta e cea mai mare satisfacție. Faptul că învață ceva, că mai vin și altă dată, că au prins drag de dru...

 Asta nu e o rețetă universală. E doar o chestie care mă ajută când e haos în capul meu. Când mi se pare că n-am nicio ieșire, că nu reușesc să fac toate chestiile pe care trebuie să le fac, că sunt depășită, că dau ca disperata din mâini că să mă mențin la suprafață dar parcă sunt la limita înecului... Și da, am fost de mai multe ori în ultima jumătate de an în situația asta, ca și de n ori mai înainte, doar că atunci doar mă agitam așa cu sufletul la gură până trecea valul. Cum-necum, ideea de bază a fost să mă limpezesc. Și primul pas a fost să fac lista. Lista de chestii pe care trebuie să le fac - alea multe, mici și mari, mai simple și mai complicate sau aparent fără ieșire.  Prima listă a fost lungă, am scris toate câte mi se adunaseră pe cap. Erau multe, unele to-do-uri zilnice, mărunte, enervante, de care simțeam că nu am timp sa mă ocup cu săptămânile, altele impuse de job, altele autoimpune, altele erau chestii pe care simțeam nevoia să le fac că să mai respir, să m...

Toate lucrurile alea super-sensibile, pe care nu simțim că le-am putea spune cuiva. Cele mai profunde și ascunse nesiguranțe, frici, temeri, sentimente care nu-s politically corecte.  * - din nou niște gânduri pe care am început să le pun în formă scrisă de pe 11 ianuarie și pe care le-am abandonat mai apoi pentru că mi-am pierdut nu ideea, ci, cumva, simțeam că ce gândisem nu mai era relevant, era neîncheiat... Le reiau acum, la o lună distanță... Nu știu când le voi încheia... - *  Pe unele nu le spuneam din cauză că mă temeam că voi fi judecată sau se va râde de mine. Pe altele pentru că eu judecam că nu e fair-play să le spun. Și acum am lucruri pe care nu le spun, dar din motive diferite. Nu de mult timp am înțeles că lucrurile alea sensibile pe care nu le spun... De fapt nu prea privesc pe altcineva. Și nici nu interesează cu adevărat pe altcineva decât pe mine. Din momentul ăla am putut să și vorbesc despre ele, pentru că părerea altora nu era relevantă - doar că, de mu...

Soare strălucitor. Cer. Și, sporadic, nori. Tot ce e viu se bucură de lumina și căldură, oameni, păsări, pisici, muguri... Alteori, norii vin atât de mulți, se adună într-un strat atât de gros încât nici soarele nu vede nimic sub ei, nici viețuitoarele de jos nu vad nimic în afară de o lumină cenușie, iar soarele pare doar o amintire îndepărtată. Imaginile astea ar fi o metaforă și pentru ceva ce mi-a trecut prin minte. Norii ar putea fi gânduri, cuvinte, percepții, concepții, păreri. Soarele ar putea fi lumea așa cum este de fapt, realitatea.  Iar viețuitoarele am fi chiar noi. Norii-gânduri sunt toate părerile, prejudecățile, percepțiile despre lume, modul în care o privim, filtrat, reflectat, deformat, depinde... O pătură creată chiar de noi.  Multă vreme am crezut că doar ne ascunde realitatea, ceva în genul să nu vezi pădurea din cauza copacilor... Dar azi mi-a trecut surprinzător prin minte că poate, de fapt, avem neapărat nevoie de ea...  De ficțiunile noastre, nu ...

Tot din garnitura viselor bizare mai am câteva din ultima perioadă. Unul, de vreo săptămână sau un pic mai mult, era cumva dintre visele pe care mi le explic prin teama mea că o să moară mama. Am mai avut unele similare de-a lungul vremii. Ăsta de-acu era că eram undeva pe la intersecția de la AFI , eu nu știu unde mă duceam, iar mama voia să ia un mijloc de transport spre altă direcție. Era noapte.  Vine un tramvai. Mama fuge spre stație, dar nu mai știu, ori era alt tramvai, ori se retrăgea, nu era bun. Apoi vine un autobuz. Stația era un pic mai departe, dar pe partea mea, în spate, adică cumva peste intersecție. Autobuzul se oprise în stație. Maică-mea alergă spre el. Se tot îndepărta, era multă lume care urca sau cobora. A ajuns la ușă, ba chiar la ușă din mijloc sau spate. Unde mi s-a părut că s-au oprit și s-a împiedicat, a căzut. Și nu era singura. Am alergat s-o ajut, să văd ce a pățit. M-am apropiat și cum mă apropiam am văzut că erau vreo două gropi pline de ...

 Am din când în când vise. Adică unele pe care le și țin minte și care sunt tare bizare. Uneori pricep ce-mi zic, alteori rămân mască și nu înțeleg nimic, le întorc pe toate părțile și nimic. Ăsta despre care scriu e destul de recent și cred că e evident ce spune. Prima parte mi s-a cam șters, era ceva gen film polițist sau mă rog, pe-acolo, era un cineva care se străduia să deschidă un caz împotriva altcuiva care îi făcuse mult rău, parcă era vorba de hărțuire, nu-s sigură. Țin minte doar un flash când respectivul îmi arată un dosar cu ștampilă pe el și se și ne bucurăm că ura, ce bine, netrebnicul va fi condamnat, ajunge la pușcărie și primește ce merită. Apoi alt flash, imagine din celulă (?) unde individul, hărțuitorul este luat în primire de comitetul de întâmpinare. Aici gândeam perfect, acum hărțuitorul primește ce merită, o să vadă și el cum e să fii hărțuit. Era un șef și câțiva executanți. Șeful decide că ăla e un gunoi și că vor să scape de el. Ăla face la început pe coc...

Într-o sâmbătă oarecare cu prognoză dubioasă, o drumeție. Una dintre multele de anul ăsta. Am plecat din București pe întuneric, noapte încă, ploaie care s-a schimbat în fulgi, apoi în drum spre Timișu de Jos diverse cețuri și ploi, iar după Sinaia - norii s-au mai ridicat, cât să vedem împrejur. Pornind urcușul prin pădure spre Tamina, de la o pădure ușor pudrată dar mohorâtă am dat de tot mai mult alb, până am intrat în tărâmul basmelor. Un vis alb, nici nu conta că cerul era gri.  Și, pentru că eram într-un basm, după colț dintre nori, a început să ne facă cu ochiul soarele, jucăuș. Basm cu zăpadă ca-n povești și soare. Prima zăpadă ultra proaspătă de anul ăsta (ninsese peste noapte). Apoi minunile s-au ținut lanț, că doar eram într-o poveste.  După ce-am urcat prin canion am început urcușul prin nămeți spre Piatra Mare, ca direcție. Pe urcușul ăsta prin zăpadă până la genunchi cerul, soarele, pădurea și muntele s-au jucat cu noi de-a v-ați ascunselea. Soarele era sus, lumi...