micutze aberatzii

Multe gânduri și stări nu haotice, dar cumva împrăștiate și alunecoase, greu de definit. Și multe și diferite. Într-o ordine aleatorie. Emoție chinuită - transformare (work in progress).  A fost 22 august. Ziua lui Dominic. Și ziua în care s-a nimerit ca mulți colegi de Pastel să vrea să meargă în excursia pe care o proiectasem împreună cu Răzvan (care în cele din urmă, fix weekendul ăla n-a mai putut să vină). Dimineață, în drum spre punctul de întâlnire mă gândeam că trebuie să-l sun azi pe Domi. Da, dar nu la ora asta. Mai încolo - poate înainte să urcăm la Gârbova. Mi-am mai amintit că ar trebui să-l sun la Gârbova, când am încercat să o sun pe mama și n-am reușit, dar i-am trimis sms. Bun, deci nu pot să-l sun - când mă întorc în București atunci. Am ajuns obosită, m-am trântit în pat și nici nu mi-am mai amintit nimic. A doua zi - ei, îl sun azi, aia e. Am făcut ce-am făcut, am dres ce-am dres, m-am luat cu una-alta - nu l-am sunat. Abia pe marți, când mi-am dat seama ce fac ...

Până la urmă am plecat și anul ăsta cu gașca, cu cortul, deși până nu demult aveam impresia că n-o să se mai meargă, de teama Covid-ului. Am fost în Ceahlău - camparea de bază între satul Ceahlău și Durău, la campung Ursuleț, iar de acolo am făcut zilnic drumeții, care mai scurte, care mai lungi, care cu mai mult mers, care mai mult cu mașina. Am avut planuri care au picat, din cauza asfaltărilor și a drumurilor închise din cauza asta (vizita la Cheile Bicazului și Lacul Roșu) și care s-au modificat din zbor (camparea lângă Dochia, unde, din cauza musculițelor criminale am redus la o singură noapte statul acolo, renunțând la descoperirea altor vârfuri în afară de Toaca), ciupituri cu sechele pentru jumătate din gașcă, multe aventuri de tot felul. DEși se întâmplau zilnic chestii nu mi-a stat capul la scris, eram prea ocupată să trăiesc momentul. Acum, după revenirea acasă, mi se decantează stările, gândurile și senzațiile de călătorie, de dinaintea călătoriei și de după revenire.  ...

E cald, afară țârâie greierii de mama focului iar noaptea atârnă ca o pătură prea groasă peste oraș. Multe chestii de făcut, de stabilit, de rezolvat, unele urgente, unele sâcâitoare. Cam puțin timp pentru liniștire, dar fac ce pot. Iar uneori din ceva ce inițial mă enerva descopăr că pot găsi ceva interesant.  Un exercițiu de pus probleme și găsit diferite rezolvări s-a dovedit mai interesant decât credeam. Fiecare are problemele sale, de multe ori sunt comune sau asemănătoare cu ale altora, se pot descoperi diverse temeri, nesiguranțe care nu sunt prea conștientizat, sau doar la modul superficial. E interesant cum aceeași realitate se reflectă atât de diferit în suflete diferite. Probabil că, dacă te poți detașa de propriile probleme înțelegându-te mai bine, poți începe să vezi și în alții fragmente din ce ai înțeles referitor la tine. Începi să recunoști lucruri. Oameni suntem cu toții și avem anumite modalități comune de a interpreta realitatea, dincolo de toate diferențele. Sc...

Azi la un moment dat, maică-mea comenta revoltată despre ce "măsuri bune" au generat psd-ul, avocatul poporului și ccr-ul legat de "relaxare" și toată chestia cu drepturile infectaților cu covid. Zice ea de mai multe zile chestia asta, e clar că în epoca post-dragnea i s-a dus simpatia irațională pentru psd. (nu am scris cu litere mari, că oricum nu merită nici atât). Gândurile mele, în timp ce încropeam un prânz din te miri ce chestii, măcinau ca la moară. Pentru politicieni (în speța de acum psd-iști, dar cu mari șanse de extindere la partidele care au o ciozvârtă de putere) totul e un joc-război ca știu și eu, șahul. Noi, cetățenii suntem masa de manevră și pe noi trebuie să ne joace în așa fel încât să le iasă planurile. La faza de acum cu covidul e așa: când s-a văzut că treaba se împute psd-ul a ieșit de la guvernare, hai să facă opoziția rahatul praf ca să avem după aia o șansă la viitoarele alegeri. A venit și minunea de pandemie. Vine relaxarea. Ce face psd...

Săptămâna asta a fost tare sucită. Și la fel toată lumea. Inclusiv eu, nimic de zis. De la un minut la altul pai pica un plan, se mai schimba o chestie, se amâna, se anula sau se suprapunea ceva, în orice caz nimic nu mergea lin. Și ata îmi dădea o stare agitată, nemulțumită, grrrr. Cu scurte momente în care îmi dădeam seama că stai așa, ba nu e treana mea, ba e agitație provenită de la agitația altora, ba aia e, degeaba te enervezi că oricum nu depinde de tine. Apoi un soi de liniștire. De fapt, aia e, planurile se schimbă, și de cele mai multe ori nu din cauza mea. N-am control și nici n-am de ce să am. Nervozitatea îmi țopăia în cap doar pentru că priveam la ce NU mai pot face (deși aș fi vrut). Dar nu vedeam ceva mai important: faptul că, picând planul ăla, s-a eliberat timp sau loc pentru altceva. Pot alege să fac altceva. E o șansă să bag în program ceva ce nu încăpea. Să reordonez niște priorități, în funcție de ce este, nu de ce nu mai este. Că da, timpul e limitat și n-ai cum ...

Fără mânie sau nervi, privind semi-detașată la spectacolul politic mi-am dat seama: pe politicieni îi interesează doar să iasă bine dintr-o situație, oricare ar fi ea, „să se scoată”. Nu să rezolve ceva, nu să facă ceva, ci doar să dea bine. Nu contează cum. De aia cei de la putere trebuie să se laude, să se scuze, să dea vina pe anteriorii, pe situație, pe lipsuri, pe mama, pe tata pe orice. Iar ăia din opoziție musai trebuie săi acuze pe cei de la putere. Uite ce proști, incompetenț și cum nu știu ce să facă. Și să le reproșeze chestii de care sunt la fel de vinovați (că doar au fost și ei la putere ănainte și au făcut rahatul praf). Deci? Nu de la politicieni ai de ce să aștepți ca ceva să se îndrepte și să funcționeze. Rolul lor actual nu e de a face, au doar rolul de a părea șmecheri sau de încredere și de a „se scoate”.

După examenul de la cățărare eram obosită.   După rateul de la jumătatea primului traseu mă dureau difuz mâinile. Senzația de la cățăratul pe stâncă e cu totul altfel față de cățăratul la sală. Toate denivelările, chestiile pe care nu le vezi, zăpăceala când ți se zice să muți piciorul stâng dar tu ești cu greutatea pe el și pur și simplu nu-ți dă prin minte să pui dreptul lângă stângul ca apoi să muți stângul și din asta ești dezechilibrat, obosești și nu mai știi ce să faci, că n-ai cum să te odihnești ca să gândești și na, te dai jos cu un gust amar, of, n-am putut.  Pe urmă când dai restanța pe celălalt traseu ești mult mai nesigură decât dacă o porneai acolo din prima și oricum ești mai obosită, te chinui, nimic nu merge lin, te gândești la diversele sfaturi primite la sală de la instructori, îți vin în minte alea cu genunchii flexați și mâinile întinse, dar acum ți se strigă ridică-te pe picior, îndreaptă genunchii, tot îți alunecă ba un papuc ba altul, ba simți că mâna ...