Multe gânduri și stări nu haotice, dar cumva împrăștiate și alunecoase, greu de definit. Și multe și diferite.
Într-o ordine aleatorie.
Emoție chinuită - transformare (work in progress).
A fost 22 august. Ziua lui Dominic. Și ziua în care s-a nimerit ca mulți colegi de Pastel să vrea să meargă în excursia pe care o proiectasem împreună cu Răzvan (care în cele din urmă, fix weekendul ăla n-a mai putut să vină). Dimineață, în drum spre punctul de întâlnire mă gândeam că trebuie să-l sun azi pe Domi. Da, dar nu la ora asta. Mai încolo - poate înainte să urcăm la Gârbova. Mi-am mai amintit că ar trebui să-l sun la Gârbova, când am încercat să o sun pe mama și n-am reușit, dar i-am trimis sms. Bun, deci nu pot să-l sun - când mă întorc în București atunci. Am ajuns obosită, m-am trântit în pat și nici nu mi-am mai amintit nimic. A doua zi - ei, îl sun azi, aia e. Am făcut ce-am făcut, am dres ce-am dres, m-am luat cu una-alta - nu l-am sunat. Abia pe marți, când mi-am dat seama ce fac m-am oprit și m-am întrebat: dar de ce fac asta? de ce amân și inventez obstacole ca să nu-l sun? Doar e prietenul meu cel mai vechi și mai bun. Da, evit să îl sun. Chiar dacă Baftă spunea când stăteam la camping în jurul primusurilor gătind masa de seară că a vorbit cu el și că e mai bine, tot mi-e teamă că nu e așa. Și că o să-l sun și o să simt că nu e. Și o să sufăr pentru că nu pot să îl ajut, că n-am cum. Că e trist să vezi că un om la care ții își face singur atâta rău și-și adâncește suferințele trăind doar în și cu ele. Și că mă simt vinovată că nu am făcut măcar un gest drăguț de complezență măcar să îl sun de ziua lui. Dar pe de altă parte, cum e să suni un om despre care știi că nu e bine doar de ziua lui și în rest să îl eviți tot anul?
Între „trebuie” și „să-i faci o bucurie” și ce mă reține e o distanță lungă și trebuie să o înțeleg. Să înțeleg adevărata valoare a faptelor, să fiu cinstită cu mine și cu alții, în speță cu el. Când o să trec peste acest „trebuie”, peste ce „ar trebui să” și peste teama de a-l vedea în cine știe ce hal, peste teama că o să mă doară să îl văd așa (da, n-am scăpat de toate fricile și temerile, iată), peste a mă judeca că simt așa și peste a-l judeca pe el că nu poate ieși din starea asta... atunci o să pot să fiu eu și față de el. Și n-o să mă tem că o să mă cuprindă și pe mine depresia și tristețile și vechiul mod de a gândi (centrat pe ce NU am, ce NU pot, ce NU mi se oferă etc). Sunt într-un echilibru destul de fragil. Cumva, scriind asta, mi se mai limpezesc temerile. Cândva, în curând, o să am curaj. Și o să îi pot spune și lui toate astea, indiferent dacă o să înțelegă (abia dacă pot să înțeleg eu) sau dacă o să se supere sau dacă o să se victimizeze.
Bucurie
În aceeați zi, 22 august, s-au aliniat planetele ca excursia cu colegii să se întâmple. Aș fi pariat că se va alege weekendul 15-16 și că vom fi puțini - 3, poate 4. Când am revenit din concediu, după Ceahlău, i-am scris lui Răzvan dacă crede că e cazul să mai arunc cu intrebarea (la lansarea propunerii am avut un singur răspuns pozitiv). a zis da, am reluat întrebarea și, spre marea mea mirare, lumea a vrut în weekendul 22-23. Și s-au strâns. Ba au apărut și răzgândaci de ultimă oră. Și s-a făcut. A fost cu mici peripeții, cu coadă pe valea Prahovei, cu ajuns cu o oră diferență între mașini, cu urcat greu pentru Andreea și prietenele ei, cu încurajări și susținere morală, cu zmeură, cu popas cu cercetași pe Clăbucetul Taurului, cu popas la Gârbova și party la Gârbova (erau niște liceeni care aveau ceva o petrecere, aveau și DJ), cu coborât în Predeal și alergat după tren ca să-l luăm o stație înapoi spre Azuga la mașini, cu multe mici și drăguțe întâmplări, cu o stare bună, cu optimism, sau mai degrabă seninătate și cu deschidere. A fost o drumeție de care chiar m-am bucurat și cred și sper că la fel a fost și pentru ceilalți.
Ceva nedefinit, dar de bine
Urmează remarcarea în munții Cernei. Voluntariat. Inițial am avut impresia că vor veni cu mine în aventura asta mai mulți colegi - au fost cîțiva care chiar păreau încântați. Am o singură colegă care chiar a fost hotărâtă de la început și care nu s-a răzgândit. Cumva, e bine, așa mi-am dat seama că aș fi mers și de una singură, necunoscând pe nimeni. Și că de fapt, așa și trebuie să fie, când faci un lucru să nu-l faci pentru alții, sau pentru că alții fac asta și ți se pare cool, sau pentru atmosfera de gașcă, ci pentru că vrei tu. Restul sunt bonusuri; dacă e și cutare chestie în plus - și mai bine. Dacă nu - nu-i sfârșitul lumii, se poate și așa. Aștept cu un fel de nerăbdare și un fel de teamă de necunoscut și un fel de bucurie aventura asta. Oameni necunoscuți, activitate necunoscută, munți necunoscuți, mod de întoarcere neclar. Dar e de bine.
Iubiri și oameni
Mi-a fost destul de greu să mă dezlipesc de vechile moduri de a gândi și de a judeca. Primul lucru care-ți vine să-l faci când interacționezi cu oameni: compari, evaluezi, judeci. E greu să te oprești doar la a observa și atât, fără să tragi concluzii în mod automat (și de cele mai multe ori profund eronat).
Și totuși toți suntem oameni. Doar oameni. Deși există asemănări, deosebiri, cu adevărat nu folosesc la nimic. Pentru că fiecare om este unic, un amalgam diferit, un suflet diferit. Și fiecare este frumos în felul său. Așa cum poți să vezi un pisoi sau un cățel așa de urâțel că e și haios, așa e și cu oamenii. Sau când vezi o pisică grasă, voinică, nu te gândești că e urâtă. Dar la oameni - da? De ce? Pur și simplu suntem. Suntem ceea ce suntem. Doar că ne tot dorim să fim altceva, pentru că altceva ni se pare mai mișto decât noi înșine. Și de-aici fiecare se frământă și se toturează singur. Și apoi și pe ceilalți. Pentru că atunci când ești nefericit, arunci vina ba pe oricine, pe toți, pe toată lumea. Când de fapt, la rădăcina problemei stă faptul că nu te cunoști și nu te accepți pentru că nu te înțelegi pe tine. Și când ești în conflict cu tine, ești automat în conflict cu lumea. Când ești printr-un miracol temporar să fii în armonie cu tine, atunci brusc simți că ești în armonie și cu lumea.
Azi am primit niște corecturi la o carte. Aveam de pus un motto - un citat din Osho. Îl pun aici, deși nu e ceva inedit:
„Învaţă să iubeşti. Foarte puţini oameni ştiu cum să iubească. Cu toţii ştiu că au nevoie de iubire, cu toţii ştiu că viaţa nu are sens fără iubire, dar nu ştiu cum să iubească. Şi nimic din ceea ce fac în numele iubirii nu este iubire, ci întotdeauna altceva, un amalgam de numeroase lucruri: gelozie, mânie, ură, posesivitate, dominaţie, ego. Toate aceste otrăvuri distrug adevăratul nectar.
Acesta este un simplu secret al fericirii. Orice faci, nu lăsa trecutul să îţi controleze mintea; nu lăsa viitorul să te perturbe. Pentru că trecutul nu mai e şi viitorul nu este încă.
Pe lume există doar două tipuri de oameni: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi persoane foarte rare şi deosebite, care încearcă să‑şi vadă această goliciune.”
Cu siguranță am mai citit chestii d-astea care sună mișto și mai demult. Le citeam, da, așa e, și apoi mă gândeam poate 5 minute și gata, out. Acum, după ce am trăit oarecum ceva ce are legătură cu ce zice acolo, fără să pot spune că am reușit asta, abia acum are cu adevărat sens. Nu e ceva nou, probabil mulți au spus lucruri în sensul ăsta. Eu le-am descoperit citind Jiddu Krishnamurti. N-am prea înțeles mare lucru la început, ba chiar m-a enervat pe alocuri. Dar m-a pus pe gânduri și am simțit că e ceva acolo. Cumva, căutările mele de a înțelege lumea m-au dus spre asta. Și nu pot spune că am reușit mare brânză, dovadă toate chestiile pe care mi le descopăr cu o ocazie sau alta (a se vedea nu mai departe de prima parte a acestei postări, cea cu Dominic). Doar că nu mă mai urăsc pentru asta, încerc să nu mă judec, ci să înțeleg DE CE fac ce fac, DE CE simt ce simt, indiferent de restul lumii, de ce cred sau spun alții că e bine sau ar trebui sau.... sau...)
Cumva, un lucru important pe care l-am înțeles - și nu deplin - e că singurul lucru care ne face mai buni și care ne unește, și care ne poate ajuta pe noi, oamenii, să comunicăm cu adevărat este iubirea. Vorbă mare, demonetizată prin folosire abuzivă, legendă, poveste, când o simți știi că e, dar imediat după îți scapă printre degete ca apa, mistreț cu colți de argint, himeră. Și totuși, e doar un miracol obișnuit. E acel ceva care îndulcește asprimea, înmoaie muchiile tăioase și asperitățile și face posibilă o conexiune între ființe atât de diferite cum suntem fiecare pentru celălalt. Și prietenia este o formă de iubire, și dragostea, și dorința de cunoaștere a unei alte persoane, toate acele chestii care ne ajută să trecem peste ce nu ne place sau nu ne convine în relația cu alții. Și iubire este și a căuta să te înțelegi pe tine, să te cunoști. Așa cum, atunci când iubești pe cineva, ești mai blând, mai permisiv, mai deschis să înțelegi cu ce face, ce spune sau cum e acel cineva (față de restul lumii), așa ești și cu tine. Și nu e deloc ușor. Nu suntem obișnuiți să fim așa.
Dar, la urma urmei, nu este decât o obișnuință. Toate chestiile cu care ne-am obișnuit și ne-au intrat în reflex, oricât de dăunătoare, nu-s decât obișnuințe, obiceiuri. Sunt greu de schimbat, dar ni le putem schimba. În timp. Cu răbdare.
Comentarii