După examenul de la cățărare eram obosită.
După rateul de la jumătatea primului traseu mă dureau difuz mâinile. Senzația de la cățăratul pe stâncă e cu totul altfel față de cățăratul la sală. Toate denivelările, chestiile pe care nu le vezi, zăpăceala când ți se zice să muți piciorul stâng dar tu ești cu greutatea pe el și pur și simplu nu-ți dă prin minte să pui dreptul lângă stângul ca apoi să muți stângul și din asta ești dezechilibrat, obosești și nu mai știi ce să faci, că n-ai cum să te odihnești ca să gândești și na, te dai jos cu un gust amar, of, n-am putut.
Pe urmă când dai restanța pe celălalt traseu ești mult mai nesigură decât dacă o porneai acolo din prima și oricum ești mai obosită, te chinui, nimic nu merge lin, te gândești la diversele sfaturi primite la sală de la instructori, îți vin în minte alea cu genunchii flexați și mâinile întinse, dar acum ți se strigă ridică-te pe picior, îndreaptă genunchii, tot îți alunecă ba un papuc ba altul, ba simți că mâna nu te prea ține, confunzi dreapta cu stânga, în fine, până la urmă termini traseul iar corpul parcă nici nu-i al tău, se simte încordat și dureros. Când te trezești că s-a terminat chinul nici nu-ți vine să crezi, te bucuri, dar cam chinuit, iar coborârea e o bucurie.
Ajunsă acasă abia așteptăm să fac un duș, apoi toată oboseala de stres, de efort și de stat în mașină s-a dezlănțuit și m-am târât în pat, așteptându-mă să cad într-un somn vecin cu leșinul. Surprinzător, nu. Senzații de cățărare, gânduri, nemulțumire, un fel de dezamăgire, chestii mai mult nasoale se învârteau ca un stol de ciori iarna peste oraș făcând larmă. Apoi într-un final m-am întrebat: dar eu cum mă simt de fapt? Dincolo de păreri, dureri gânduri? Și, surpriză majoră: de fapt mă simțeam bine. Aveam în corp senzația difuză dar plăcută ca de după orice tip de efort intens urmat inevitabil de relaxarea din mușchi. Da, mă simțeam bine, chiar foarte bine, deși mintea mă tot certase până atunci că nu m-am descurcat bine, că m-am dezamăgit, că alții au fost dezamăgiți sau au avut o părere proastă, că mă doare capul, că mă dor mușchii, că totul e de căcat. Ei bine, mintea greșea, zicând ce-ar trebui să simt. Eu dimpotrivă, de fapt mă bucuram că am făcut asta, deși a fost greu, dificil, chiar dureros.
Odată lămurită treaba și amuțită mintea care tot cobea a dispărut și starea nasoală, și starea de sfârșeală, ba și durerea de cap. Ba mi-a revenit și energia. Poate pentru că nu se mai contrazicea inutil mintea cu realitatea simțită de fapt irosind aiurea puțină energie rămasă? Foarte bizar?!
Comentarii