Azi la un moment dat, maică-mea comenta revoltată despre ce "măsuri bune" au generat psd-ul, avocatul poporului și ccr-ul legat de "relaxare" și toată chestia cu drepturile infectaților cu covid. Zice ea de mai multe zile chestia asta, e clar că în epoca post-dragnea i s-a dus simpatia irațională pentru psd. (nu am scris cu litere mari, că oricum nu merită nici atât).
Gândurile mele, în timp ce încropeam un prânz din te miri ce chestii, măcinau ca la moară. Pentru politicieni (în speța de acum psd-iști, dar cu mari șanse de extindere la partidele care au o ciozvârtă de putere) totul e un joc-război ca știu și eu, șahul. Noi, cetățenii suntem masa de manevră și pe noi trebuie să ne joace în așa fel încât să le iasă planurile. La faza de acum cu covidul e așa: când s-a văzut că treaba se împute psd-ul a ieșit de la guvernare, hai să facă opoziția rahatul praf ca să avem după aia o șansă la viitoarele alegeri. A venit și minunea de pandemie. Vine relaxarea. Ce face psd-ul, acum fiind el opoziția? Critică, pune bețe în roate, își folosește toate ccr-urile și pârghiile ca să zădărnicească măsurile (și alea haotice și vai de ele) luate de guvern. Ideea - să iasă cât mai prost totul, ca să urle apoi ca din gură de șarpe psd-ul că ce incompetenți sunt guvernanții și cum nu au făcut ce trebuie ca să limiteze pandemia. Nu contează oamenii, câți se îmbolnăvesc, câți mor (oricum nu a contat niciodată în jocul politic) ci doar să obțină rezultatul dorit - adică puterea înapoi. E un calcul sec, rece, fără sentimente. A+B=C
Seara, fără legătură cu cele de mai sus.
Rumegam niște judecăți, ceva că nuștiuce e bine, că nuștiuce e rău... În timp ce spălăm niște roșii pentru un gazpacho. Și ușor mi s-a luminat oarecum înfricoșător o concluzie...
Ce e bine? Ce e rău? Uneori binele meu poate fi rău pentru tine. Sau invers. Sau ca politicienii. Un bine general valabil, un rău universal valabil pentru tot ce există? Sau toate sunt judecăți, DOAR judecăți? Construcții? Poate povestea aia cu pomul cunoașterii, mărul șarpele și oamenii e de fapt un fel de altă parabolă și sensul e mai profund? Dacă într-adevăr binele și răul nu au o realitate concretă, nu există decât în mintea noastră? Dacă noi le-am creat? Dacă lucrurile sunt și atât? Și doar noi le pictăm în alb sau negru și o gamă nesfârșită de griuri?
Și, poate, când am început să judecăm lumea în bine și rău, frumos și urât, în dualități simpliste, ne-am pierdut instinctul de a simți că tot ceea ce facem afectează totul, pentru că, poate, viața e un întreg, ca un organism. Poate de aceea nu era necesară o categorisire în bine sau rău, pentru că devenea imediat evident dacă ceea ce faci are un efect pozitiv, insesizabil sau dureros. Cine știe?!
Comentarii