Abia de curând, ieri, de fapt, am conștientizat cât de divizată sunt.
Una e Liuba cea blândă, care vrea ca totul să fie bine pentru toată lumea, Liuba care înțelege și ascultă pe toată lumea, ajută pe oricine, nu judecă. Care, pe vremuri, se dădea peste cap să-i ajute pe toți, să facă în așa fel încât toți să fie mulțumiți, doar că... uita de ea. De unde le dădea importanță tuturor, nu-i mai rămânea nimic pentru ea însăși. Și în neștiința ei, i se părea firesc ca ceilalți să îi răspundă în același fel. Doar că nu se întâmpla așa, drept care suferea, se simțea rănită, se revolta. Ea se aștepta ca alții să-i dea ce nu-și putea da ea. Atenție, iubire, grijă.
Din interacțiunea cu lumea a acestei Liube a apărut revolta. Nevoia de a se apără de nedreptatea (așa o vedea ea) lumii. Și a apărut armura, cealaltă Liuba. Rebelă, nespusă, dură în exprimări, de o luciditate tăioasă, care judeca pur și dur pe oricine. Care te repede de nu te vezi, te ia tare și-și trântește adevărul (cum îl percepe ea) drept în față, cu draci și năduf. Care e reticentă și nu mai are încredere în oameni.
Interesat, mi-am zis când mi-am dat seama. Ce căi găsim ca să ne "protejăm"! Doar că pe sub armura asta e plin de răni, e carne vie. Armură a rămas mică, strânge, doare, apasă, toate rănile dor. Dar e bine. Dacă simți că doare, e musai să faci ceva, să rezolvi, să vindeci.
E momentul ca vechea Liubă să se vindece. Să își acorde atenție, grijă, iubire, ca să nu aștepte miracole de la alții. (Că și alții au rănile și armurile lor, n-au cum și de unde să dea.) E momentul renunțării la armură. Greu, că e încastrată deja, dar, dacă nu mai e nevoie de ea... o să cadă. La un moment dat.
Comentarii