Treceți la conținutul principal

Excursii, tururi, drumeții

 De când m-a pocnit cheful să fac primul curs de ghid - aproape trei ani deja? - n-am prea știut încotro mă duce drumul. Am făcut pași mici, unul după altul, fără să știu exact unde mă duc. Să fiu ghid la o agenție, da' să nu devină un alt job, adică cu datorii și obligații și cu "trebuie". De fapt, poate era așa un vag wishful thinking că poate așa, dar drept să zic nu mă prea vedeam în rolul ăsta. Nu mă vedeam mare ghid guraliv și simpatic care trăncănește verzi și uscate și plimbă turiștii de colo colo și-i amețește de cap. Nu mă vedeam trăind din bacșișurile turiștilor străini și nici făcând scheme financiare semilegale în cadrul sejururilor ca să-mi scot niște bani în plus.

Nici nu mai știu cum de mi-a venit ideea să-mi implic colegii în treaba asta, cum de-am avut curaj. Prima chestie a fost un mic tur prin zona Armenească - Foișorul de foc - Moșilor. Aici am făcut exces de informații tehnice, ani, nume, și cum nu le țineam minte, le-am printate. Am cam citit de pe foi, abia spre final am vorbit mai liber.

Abia mai târziu, când am avut la cursuri aplicația practică pe Calea Victoriei am văzut că toți facem asta, tindem să turuim date tehnice. Cei cu memorie mai bună turuiau de te amețeau. Lecția finală a fost că, ok, poți tururi astea dacă te ține, dar oamenii probabil nu vor reține astea. O să fie uimiți, dar vor uita. Dar, dacă spui ceva date + o poveste interesantă legată de acel obiectiv, ei, da, asta o vor reține cu siguranță. Mai multe povești și chestii interesante. Atât de simplu (și totuși atât de complicat).

Apoi prima excursie montană - în Ciucaș. Ce greu a pornit totul, cu oamenii care ziceau da, facem, apoi nu mai ziceau nimic, nu puteau decide o dată, totul se îneca în nonrăspunsurile lor... Apoi decizia să nu fie doar un cerc restrâns (amicii din grupuleț), să fie pentru toată firma... Abia atunci s-a deblocat situația, când alții au percutant, au vrut și au decis data. Surprinzător, atunci lucrurile s-au aliniat, am prins și cazare, toate s-au legat. Și a ieșit mișto.

Apoi următoarele, tot mai ba cu hăis, ba cu cea, cu sincope de tăcere care mă scoteau din minți. Unele inițiative au murit, altele s-au concretizat. Multă documentare, multă luptă cu mine, multă stoarcere de creier să îi înțeleg pe necuvântători. 

Nici acum nu-mi dau seama cum de n-am renunțat, cum de n-am dat naibii tot. De fiecare dată când am întrat în impas, soluția a fost să nu mă cramponez în cei care din cine știe ce motive nu fac, nu spun, nu încearcă sau nu vor, ci să merg mai în afară. Mărind grupul. Vorbind și cu alții. Nu mi-a fost confortabil să includ și oameni pe care nu-i cunosc absolut deloc. Până nu mi-am dat seama că un străin este doar un om pe care încă nu l-am cunoscut, nu un potențial dușman, mai degrabă un potențial prieten. Că nici cu cunoscuții sau prietenii nu ești mult mai apropiat sau mai sigur. Era doar în mintea mea bariera asta.


Pas cu pas. Abia făcând pot zice că am învățat și învăț. Câte boacăne, câte greșeli, câte supraestimări! Dar din astea învăț. Abia când mi-am dat voie să o dau și în bară și apoi să o dreg - și să nu mă condamn pentru asta, când am putut să fiu sinceră și să îmi recunosc deschis greșelile fără vreo teamă sau rușine, abia așa am început să învăț și să fiu. Doar să fiu așa cum sunt.

Anul ăsta l-am pornit tare. O excursie în premieră la Amfiteatrul Transilvania, cu Andinio, pe 3 ian. Apoi pe 8, excursia de iarnă cu grupul meu de Excursii deschise la Diham. Aici premieră absolută, o persoană nouă, complet necunoscută, venind pe un traseu cunoscut doar pe jumătate, iarna, după o ninsoare proaspătă, pe traseul pe care de o lună tot era văzută o ursoaică cu pui. Am avut mari emoții, dar a ieșit tare bine. Ninsoarea recentă și soarele bonus ne-au creau un peisaj de basm pe bucata de poiana Izvoarelor - Pichetul roșu - Diham. S-au îndrăgostit toți de mersul pe munte iarna.

Apoi un weekend liber (singurul din ianuarie). Ce bine mi-a prins! 

Apoi excursia ca ghid pentru Terra. Totul a început când Răzvan a văzut pozele pe care le-am postat din turul cu Andinio. S-a gândit că ar avea priză la public destinația și mi-a propus să fac tura asta. Eu îmi alegeam ce traseu fac exact. N-am vrut să îl copiez pe Andrei, așa că, găsind traseele din zonă, am descoperit că bucata făcută cu Andrei era partedin traseul T9 care cuprindea și o parte pe cealaltă latură a satului. Am citit descrierile, am studiat hărțile și am zis, ok, hai că pot s-o fac. Am zis da, facem tura, am pregătit imagini și texte de teasing. În ultima zi a lui ianuarie am venit la 6:45 în Piața Victoriei ca ghid pt traseu. Răzvan, deși planul inițial era să vină el cu mine ca să vadă cum mă descurc, n-a putut veni, a venit Stephan. Se strânsese un grup de 15 pe hârtie, dar trei n-au ajuns dimineața la autocar. Microbuz, mai exact. Dimineața, când m-am trezit, nu știu cum, am avut un gând bizar, parcă nici măcar al meu, "va fi o zi grea".

În microbuz aș fi vrut să zic multe, că citisem o grămadă de chestii interesante despre zonă, dar tot nu îmi făceam curaj, tot mi se părea că nu e momentul, în fine, nu eram în largul meu. Am ajuns bine, parcă mai repede decât mă așteptam. Am apucat să zic câteva chestionare când ne apropiam, totuși. Timid, așa.

Am sosit, ne-am dat jos, am pornit. Aveam cu noi și o doamnă mai spre 80 de ani, am avut tot timpul emoții pentru ea. Am pornit urcușul. Porneam direct pe partea pe care nu o știam, iar prima porțiune era prin pădure. Intram pe traseu pe o pârtie. Am avut un pic de emoții până am găsit marcajul - omulețul portocaliu. Aveam harta de pe poarta Carpaților și harta google pentru orientare. La început nu mi-am dat seama că pe poarta Carpaților te poziționează prin GPS, că în testele de acasă normal că nu vedeam asta. Așa că m-am orientat după Google maps, dar traseul prin pădure nu era chiar fix pe omulețul nostru. Prima decizie riscantă a fost la un moment dat când marcajul mergea spre dreapta și părea să coboare deși ar fi trebuit logic să urce, iar un drum forestier urca. Am ales forestierul, gândind că probabil scurtează. Pe maps n-aveam cum ști, dar direcția era corectă. Deci am pornit încetișor mai departe pe forestierul înzăpezit. N-am mai găsit marcajul o vreme. Mă tot uitam pe maps, știam că la un moment dat trebuia să facem stânga ca să ajungem spre poienile Andoliei. Doar că nu știam unde. La un moment dat din forestier se făcea un semidrumuleț, cu pași de oameni, care făcea stânga. Fericită, am zis uf, asta e. Doar că pașii mergeau o vreme - peisajul era mirific, se vede că nu era umblat, erau multe urme de vulpi, am văzut și niște păsări interesante, zăpadă neatinsă - apoi se opreau. Posibil să se fi putut continua, dar mai bine nu. Ne-am întors pe forestier și am mers mai departe. Doamna în vârstă mergea tare greu la deal. Mult mai greu decât oricare din grup. Făceam des pauze. N-am putut să o punem în față, că oricum se tot oprea și vorbea așa că mai mult stăteam pe loc. Ștefan vede că bâjbâi și mă ia de o parte să mă întrebe cum suntem - el nu știa traseul. În timpul ăsta mă dusese capul să deschid și poarta Carpaților și descoperisem că îmi arată poziția noastră față de traseu. Aram puțin mai în stânga față de traseu, era la diferență de o curbă de nivel. Îi zic lui Ștefan că pe partea asta nu am mai fost (ce expresie a avut un moment!) apoi îi arăt ce îmi arăta GPS-ul față de traseu. Se liniștește, zice păi da, suntem ok, mergem mai departe, ia-o în față, oamenii te așteaptă.

Am pornit mai departe, ușor nesigură. Mergeam încetișor, urcușul era destul de accentuat pe toate pantele astea. La un moment dat văd că ne suprapunem cu traseul pe GPS. Ba vedem și omulețul nostru. Dar și cu un prieten albastru - știam că prin Andolia traseul era comun. 

Aici a fost al doilea punct de cotitură și de decizie. Traseul și marcajul portocaliu se duceau în stânga, printr-o zăpadă unde erau doar două urme de pași, iar marcajul albastru, înainte. Tendința mea era să merg pe marcaj, chiar așa pe locuri neumblate. Ștefan îmi zice nu poți s-o iei pe acolo, ca după aia să ne întoarcem iar. Zici că albastru ne duce și el acolo? Mergi pe albastru. Io - dar ne ocolește mai mult - știam că dacă aleg albastru în acest punct intru pe latura traseului care NU era comun cu portocaliul. Ștefan: mai bine mai lung dar dacă ne duce tot acolo, e mai bine. Am gândit rapid că după ocolul pe care îl face spre Fundata, albastru revine la un moment dar spre capătul Andoliei la portocaliu și coboară împreună spre centrul satului. Așa că pornesc mai departe pe albastru. Preț de-o cotitură mă simțeam furioasă c-am luat-o conștient pe alt traseu, că Ștefan n-a avut încredere să ne ținem de marcaj. Apoi am zis ok, aia e, am comis-o. Marele ghid, care-a greșit traseul din capul locului. Bun, deci am rasolit-o strașnic! Atunci ce rost are să mă stresez cu asta? Important e să îi țin în siguranță pe oamenii ăștia. Îmi asum că e mai lung traseul, că probabil o să fie ultima excursie ca ghid la Terra, aia e, ce-am avut și ce-am pierdut.

Așa că mă înseninez și merg mai departe, cap de coloană. Urcușul tot accentuat. Drumul avea niște urme de utilaj, mai târziu am văzut că erau de la o șenilată. Mergem ce mergem, urcăm, urcăm, doamnele mai în vârstă scoreau limba de-un cot, doamna noastră mergea greu, în ritmul ei, cu pauze dese - dar celelalte doamne în vârstă cred că erau tare fericite că puteau face pauze dese pretextând că o așteptăm de doamna, fără să fe ele ultimele. 

Am ajuns la o barieră, aici am văzut și niște urme de urs. Era zona unde intram spre Fundata. Am văzut (am recunoscut din imagini) Odăi din plai, ca niște căsuțe de hobbit. Am întâlnit și șenilata.

Am continuat prin pădure până am ieșit într-o zonă largă descoperită. Zăpadă și soare. Și căsuțe rare pe o parte sau pe alta din loc în loc. Am mers destul pe acest drum, lumea era fermecată de peisaj - ce-i drept, chiar era minunat. Doamna se mișca greu chiar și aici pe drum drept. Și vorbea mereu - cred că era modul ei de a se și încuraja și de a gestiona stresul.

Ocolul a fost mare. Parcă nu mai ajungeam la punctul unde începeam să coborâm spre Andolia. L-am găsit. Peisaje mirifice, ritm lent, poze. În cele din urmă am făcut popas de masă într-o poieniță pe coborâre. A fost vreo jumătate de oră.

La scurt timp după ce am pornit am pierdut omulețul albastru și am rămas pe omuleț verde (care ne însoțite de o vreme). Nu știu unde dispăruse, că potecă nu era, și nu am văzut nici unde s-a despărțit marcajul. Îi întreb dacă ei au văzut, nu nu văzuse nimeni. Ăsta ne scotea tot în sat, dar mai pe cursul unui pârâu, un pic mai tăind curbele de nivel. Mai rapid, dar mai accentuat. Și cu porțiuni de gheață. Aici am dârdâit pentru doamna noastră. Cum era să alunece pe-aici! Doamne ferește! Dar și Ștefan, și ceilalți din grup au avut grijă de dânsa, au ajutat-o permanent. Și am ajuns cu toții la drum. Aveam o bucată de mers înapoi, către centrul satului, pentru a urca pe cealaltă parte a satului, spre Amfiteatru.


Am mers deci pe drum drept, asfaltat, am văzut o pensiune cu niște cai negri fantastic de frumoși, am mers, am ajuns la răscruce, în centrul satului. Doamna tot întârzia, am văzut că se oprise, vorbea ceva cei din jur, când a ajuns la mine mi-a zis că i s-a pus un cârcel care a speriat-o, așa că nu mai urcă cu noi partea cu Amfiteatrul, voia să meargă singură până la autocar - era șosea, drum drept, nu-i era teamă. Când vine și Ștefan îi zic treaba asta. Zic poate că dom' șofer poate sa vină de la parcarea de la intrarea spre Cheile Grădiștei până aici, cât s-o recupereze pe doamna. Vorbește Ștefan cu șoferul, nu, nu putea. Ștefan ia decizia, cam îndoit, să se întoarcă cu doamna. M-a întrebat de vreo două ori dacă mă descurc de aici singură cu grupul. 

Am zis un DA hotărât, aici chiar știam ce e și cum, aveam un pic de emoții la coborâre, pentru că cu Andrei coborâserăm mai devreme, nu pe marcaj. Dar eram sigură că ne descurcăm.

Acum, fără doamna, eram sigură că ne încadrăm și cu coborârea pe lumină, ceea ce era important. Am pornit urcarea, am rugat ca cineva să se ofere să fie măturică - închizător de grup, ca să nu pierdem pe nimeni pe parcurs. Am urcat încet, am ținut grupul destul de adunat, dar tot am avut dificultăți mici cu ultimii, care făceau pași prea mari drept care oboseau rău. Urcușul e solicitant și aici. Cam pe unde începe să se vadă vârful dealului am lăsat să treacă înainte pe cei vioi și am rămas cu cei obosiți. Am stat cu ei, i-am bătut la cap cu pașii mici, i-am ținut de vorbă. Cum-necum am ajuns și la Amfiteatru. Aici toți au uitat de oboseală, s-au pus pe buturugă și au început să pozese de zor. Aici și ai ce poza, de jur-împrejur cât vezi cu ochii. I-am lăsat să mănânce ceva din rucsac, apoi ne-am dus spre restaurant - țelul era să fie un loc de pipi decent și poate un ceai, ceva cald. Ceea ce am și reușit. N-am stat mult, estimam că avem cam jumătate de oră până la coborâre și apoi încă vreo 15-20 de minute coborârea. Soarele se ascunsese în nori și deja se apropia seara.

Am pornit pe coama dealului, le-am mai povestit una-alta, mi-au mai povestit și ei, totul era o feerie albă, mergeam pe un covor gros de zăpadă, destul de puțin umblat. Le-am povestit despre odăi, iar la un moment dat am și văzut cum un nene băga vacile într-o construcție dintr-asta. 

Am găsit și locul de coborâre, oamenii erau destul de obosiți. Din păcate, drumul era plin de șleauri de ATV. A fost noroios, mega noroios din cauza asta, dar ne-a scos la stradă. Am urcat în microbuz fix când se lăsa seara.

Odată ajunși, țin minte că primul lucru pe care mi l-a zis Ștefan a fost: ești ok? Eu, foarte veselă: da. 

Și așa era. Indiferent că am dat-o de gard la început, pe a doua parte chiar a fost ok, mi-am ținut grupul unit, am reușit să îi ajut, să vorbesc cu fiecare, i-am adus în siguranță înapoi.

De la coborâre mă gândisem dacă e cazul să fiu sinceră sau să merg pe burtă, cum știu că se face în general. A fost un moment pe coborâre când s-a făcut o răscruce și oamenii nu au fost siguri pe unde să o luăm. Din ce a zis o doamnă, mi-a fost clar că știau foarte bine că bâjbâisem, iar că acum aveau și nu prea încredere că nu-i abat iar pe mai departe. O secundă mă apucase enervarea, dar am mers mai departe, GPS-ul mi-a confirmat după câțiva pași că eram bine și i-am dus pe drumul bun repede la microbuz. Din clipa aia mi-a fost clar că fuck the "cum se face" , eu simt că am nevoie să fiu sinceră. 

Așa că, odată îmbarcați toți în siguranță, când șoferul deja o lua din loc, le-am mulțumit din suflet pentru ajutor, am recunoscut că i-am plimbat mai mult decât era în plan și mi-am cerut scuze (aici oamenii au sărit să zică că nu e nimic, a fost superb pe unde i-am dus) și am încheiat inspirat zicând că ați văzut, zona e minunată, și, chiar dacă e foarte ușor să o iei pe altă potecă, peste tot peisajele sunt minunate. Și că sper că vor mai reveni în alte excursii în zonă.

A fost mișto momentul, habar N-aveam ce urma să spun, a ieșit pur și simplu așa, din străfundurile, sincer. Oamenilor le-a plăcut și au răspuns cu entuziasm. Chiar a fost un moment mișto. Iar eu m-am simțit ok că am făcut ce am simțit. 

Oricum, după această aventură, mi-a fost clar că, mai ales în excursiile plătite, nu merge așa la ghici (sau merge, dar e mult prea riscant). Musai să fi făcut traseul înainte. Deci am de făcut cumva, nu știu cum, multe trasee - deși n-am mașină, n-am pe cineva cu care să zic ia hai să mergem acolo să facem traseul x, adică multe obstacole. Și, încă un aspect - dacă nu știi cu cine mergi, e bine să ai un alt ghid sau pe cineva de bază care să închidă grupul și să aibă grijă de persoanele problematice. Și să se poată sacrifica să se întoarcă, dacă e nevoie.

Well, asta a fost lecția, The big lesson. 

După asta am mai avut, la o săptămână distanță, excursia cu ai mei din Excursii deschise a fost ca de obicei cu oameni care nu mai răspund (când nu vin), a fost cu cooptarea de oameni din gașca mea, cu ajustări de plan din mers.

Aici știau că nu am mai făcut traseele. Era asumată. Am făcut cam jumătate din ce visasem eu că am putea face, dar a fost foarte fain. Sâmbătă am avut și un soare superb. Am făcut partea de traseu cu omuleț portocaliu pe care o ratasem cu un weekend în urmă. Am descoperit poiana Andoliei și cabana Andolia unde am băut un vin fiert și am mâncat o ciorbă caldă la marele fix. Zăpezile de acum o săptămână se topiseră, iar mai departe, prin pădure, înghețaseră. Am descoperit că drumul era la fel de nasol ca ăla ma lung. La fel de abrupt, cu urme de șenilată, plus gheață sau noroi. Chiar că ăla lung a fost muuult muuult mai frumos. Am ajuns cam pe unde o luasem pe urmele greșite, aici nu mai recunoșteam nimic, se tăiaseră recent niște brazi, se circulase cu tractorul, tot drumul era varză. Coborârile au fost un chin, balet pe gheață și bălăceală în noroi, ceva incredibil. Nici aici nu am văzut locul ăla unde omulețul portocaliu se despărțea de cel albastru, pur și simplu fix acolo unde am ales albastru în loc de portocaliu zona nu era circulată de om, am mers pe urmele de șenilată. Am ajuns și unde o luasem mai pieptiș la începutul traseului în ideea că scurta un pic ocolul marcajului, acum am coborât pe marcaj și a fost la fel de f*king abrupt, ba și mai rău, niște șleauri oribile de la tractoarele care cărau bușteni. S-a dovedit că, în neștiința mea, făcusem, fără să știu, cele mai bune alegeri. Nu era nimic de regretat. Nu era deloc mai ușor, nici mai frumos. Dar concluzia a rămas valabilă - musai să fi făcut traseul.

Seara ne-am adunat la grătar, a fost tare mișto. Cu subiecte care mai de care, de la cele mai frivole până la cela mai serioase, cu bună dispoziție și haleală și băutură foarte bune. 

A doua zi ne-am risipit. Tudor și Maria au plecat direct să își recupereze elful. Răzvan a început să simtă dureros genunchiul problemă pe urcare și s-a întors și a plecat. Am rămas doar fetele - Andreea, Ade, Gina și io. Am urcat un pic abrupr, apoi am găsit pante mult mai line. Cu povești și trăncăneli a trecut vremea. Am mers pe traseul cu omuleț roșu, partea cu Colțul Ziliștei, cu ieșire spre Amfiteatrul Transilvania. Le-am dus și pe ele acolo, știam că le va plăcea. Erau cam înfometate, le-am donat sandwichul ca să prindă puter pentru coborâre.

Pe coborâre - făcusem traseul doar în sens invers - a fost ciudat, cum se topise de tot zăpadă pe versant, cum umblaseră animalele pe potecă, totul era cumva schimbat. Au fost porțiuni unde nu recunoșteam traseul. La un moment dat mergând pe GPS am ajuns la un loc unde o luam ori înainte, ori în jos. Am mers înainte - GPS-ul zicea că mă depărtam de traseu. Am luat-o în jos - tot mă abăteam de la traseu. M-am sfătuit cu fetele, am rămas pe acea coborâre. Era potecă de localnici și animale. De cai, oi, urme de fân prin zonele noroioase. Am urmat poteca și am ieșit în sat, foarte aproape de pensiunea noastră, deci mult mai la dreapta față de traseu. Dar a fost mișto.

După o masă pe cinste la Crăiasa Munților negam pornit și noi spre casă. Deja 99% dintre turiști plecaseră. Nicio mașină pe drum, niciun grătar prin Moieciu.

Pe scurt, o excursie super. Și cu relaxare, și cu drumeție. Oamenii s-au simțit bine, și eu m-am simțit bine. 


Între timp, cam pe vineri, chiar înainte de excursia asta, am primit de la Andrei de la Andinio o propunere de colaborare cu ei, ca ghid secundar. Față de Terra, o propunere concretă, bine gândită. Era exact șansă de a parcurge trasee noi și a căpăta experiență în teren. Am acceptat. 


*

De când apărut prima ocazie de colaborare, cea cu ATGR, am încercat să fac lucrurile "cum se face" cu excursiile plătite. De fiecare dată nu s-a legat. Dar de fiecare dată a ieșit altceva. Din excursia de 2 zile de Sf Andrei pt ATGR au ieșit o excursie de o zi cu Excursii deschise la Zănoaga, Scropoasa și cheile Orzei și un tur pietonal de Sf. Andrei, din excursia cu Terra am căpătat experiență pe teren pt excursia la Moieciu cu Excursii deschise.

Am constatat că mi-e nu știu cum să le cer oamenilor bani pe treaba asta, mai ales că și eu abia descopăr ce și cum. Și parcă nici n-aș seta obiective financiare pentru asta. Prefer ca oamenii să se simtă bine, să coopereze și să învețe ceva în excursiile mele. Și dacă vor, la final îmi pot da și bani. Nu o sumă anume, fiecare cât crede. Și numai dacă simt și vor. Fără așteptări. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş