Cinque Terre reloaded

De data trecută rămăsesem cu dorința de a reveni cândva în Cinque Terre. Culmea e că am aceeași senzație și acum, după a doua vizită în locurile astea. Cred că tare mi-ar plăcea o căsuță în zona aia, pe un versant stâncos dar plin de verdeață privind semeț direct spre marea turcoaz. Ipotetic vorbind. Că și Toscana e un loc tare prielnic și frumos de trăit.

Am pornit de dimineață cu trenul din gară (fapt inedit - am avut cazarea chiar în clădirea gării, hotelașul valorificase spațiile ce ținuseră de administrația gării din vechime și făcuse niște apartamente super mișto. Și zău că nu mi-a tulburat somnul niciun zgomot de tren, cu toate că erau trenuri din oră în oră) spre cea mai îndepărtată dintre cele 5 terre: Monterosso al Mare.

A fost cea mai răcoroasă dimineață din toată perioada - noaptea plouase slab și cerul rămăsese acoperit.

Am pornit din Monterosso rapid. A urcat drumul cel mai lung, cu urcare-coborâre de vreo două ore și jumătate (sau trei?) până la Vernazza. Multe trepte din piatră. S-a făcut cald, a început să iasă și soarele dintre nori. Pe măsură ce urcam, meandrele drumului ne dezvăluiau unghiuri noi și Monterosso se vedea tot mai spectaculos.

Când am ajuns la punctul de mijloc al traseului am putut admira deja partea dinspre Vernazza. Deja eram în plin soare și în ciuda vântului răcoros eam toți cam leoarcă.

Vernazza se profila frumos pe măsură ce ne apropiam. Lumina era cam dură pentru poze, dar tot arăta frumos. Am ajut o oră de plimbat prin Vernazza care încotro. Am profitat de ce știam și am bătut alte străduțe decât prima dată, am halit din alte parte, mi-am clătit ochii și cu alte imagini.

După regrupare am pornit mai departe, la urcarea următorului deal, cel spre Corniglia. Vernazza se vedea mirific în spare pe măsură ce ne îndepărtam.

Urcușul a fost mai scurt, la fel și coborârea. Peisajul, mereu diferit. Ba pădurice, ba, loc descoperit, ba scări, ba potecă de pământ, ba marea desfășurându-se larg la picioarele noastre.

Ei, se pare că nu știu cum din Corniglian nu am pozat mai nimic, noroc c-am găsit o poză mișto pe net, una de sus (prima).

Nu știu unde s-or fi cocoțat ca să pozeze așa mișto, eu am văzut Corniglia de jos, de la nivelul solului, văii să zicem. A, și aici am căutat cimitirul, lângă care erau cică niște ruine, cimitir am găsit, ruine canci.

Am pornit pentru ultima urcare a zilei, spre Manarola via Volastra. Aici am rușit să mă plasez de la început în primul pluton, că văzusem că pe potecuța îngustă era imposibil să depășești. În plus, aveam planul, împreună cu Cornelia, să ajungem în Manarola și, de acolo să plecăm spre Riomaggiore cu trenul (pentru că în programul excursiei, Riomaggiore nu mai figura, cap de linie era Manarola).

Urcușul a fost abrupțel, cel ami solicitant dintre toate, dar și foarte pitoresc, cu drum printre vii în lumina ce aurea (soarele se ducea ușor-ușor spre orizont, să se scalde în mare).

Am coborât spre punctul de belvedere, de unde orașul se vedea tare frumos.

Am zbughit-o spre gară, unde am și prins trenul, am ajuns în două minute la Riomaggiore, unde am prins apusul. De fapt am prins o bucățică de apus în gara din Moneglia și o bucățică de pe gara din Riomaggiore.

La Riomaggiore există un pasaj placat cu fragmente de ceramică, gresie, faianță, scoici, chestii care ilustrează o poveste:

Apoi am vizitat Riomaggiore pe înserate și pe întuneric mai apoi. Între timp veniseră și toți ceilalți, inspirați de exemplul nostru.

Am prins deschisă și o pizzerie, unde am împărțit în 4 două pizze. Cu un pahar de vin lângă, mi-a dat o poftă de somn fantastică.