Lacăte ferecate legate de gratiile unui pod. Chestie romantică cică, îndrăgostiții pun și închid un lacăt pe te miri unde - podurile sunt preferate, am observat. În Cinque Terre văzusem astfel de lacăte puse pe un poduleț într-un loc de belvedere. Și cineva ne-a povestit de unde vine treaba cu lacătele. De pe vremea cruciaților, care-și ferecau nevestele cu centuri de castitate când plecau în cruciadele lor. Super romantism!
Totul pornind de la ancestralul "al meu", "a mea"... Acest sentiment de posesie care dă siguranță - o siguranță iluzorie, desigur... pentru că nimeni nu aparține de fapt altcuiva, indiferent ce crede toată omenirea... Lacătul e într-adevăr simbolul perfect. Încui și pui sub lacăt ce-i al tău, fie că e un obiect, fie că e o persoană... Așa pervertim iubirea, punându-i lacăte, peceți, încercând s-o facem "a noastră". Ca și cum ai pune căpăstru vântului. Suntem atât de obișnuiți cu felul nostru egoist și posesiv de a vedea lumea încât nici nu ne gândim vreo clipă că s-ar putea să greșim. Doar n-are cum să fie greșit dacă întreaga omenire face așa. Doar că... de secole, întreaga omenire nu a evoluat (în modul de a relațional, de a se înțelege om cu om, de a renunță la conflicte, uri, invidii, gelozii, războaie) aproape deloc, deci sigur ceva ce facem e greșit. Ceva sau mai multe ceva-uri.
Zilele trecute se vorbea în pauza de masă despre relații, iubiri, cazuri diverse... Manu se mira și nu putea să înțeleagă cum soră-sa poate să fie cu un singur bărbat... Pe alte prietene ale ei de ce sunt geloase și se poartă nașpa cu prietenii/soții lor... S-a vorbit de fel de fel de cazuri cu înșelat, spus sau ne-spus, relații "deschise", câte și mai câte. E clar că de fapt nimeni nu înțelege cum simte și trăiește altcineva. Fiecare crede că ce face, știe și simte ea/el e ok și corect, iar ce fac alții altfel e ciudat sau greșit. Și nelipsita posesie: "al meu", "a mea". Dacă sunt cu cineva, dacă țin la cineva, pac, gata e "al meu". Bună glumă. Toată povestea asta cu posesia a orice, de la un fir de ață până la o persoană, o casă, o țară... Ne creăm iluzii cu care ne ancorăm de lume, crezând că ne-am asigurat, totul e sub control, avem siguranță, ne bazăm pe ceva concret și sigur, avem certitudini... Cu cât mai multe legături de obiecte, idei, persoane, cu atât ni se pare că situația e mai sigură și de fapt cu atât ne autoiluzionăm mai tare...
Mă întreb ce e de fapt iubirea după ce o descotorosim de balastul și greutatea tuturor iluziilor și minciunilor și posesiunilor... Pentru că, totuși, iubirea există... doar că probabil e cu totul altfel decât ne închipuim și "știm".
Totul pornind de la ancestralul "al meu", "a mea"... Acest sentiment de posesie care dă siguranță - o siguranță iluzorie, desigur... pentru că nimeni nu aparține de fapt altcuiva, indiferent ce crede toată omenirea... Lacătul e într-adevăr simbolul perfect. Încui și pui sub lacăt ce-i al tău, fie că e un obiect, fie că e o persoană... Așa pervertim iubirea, punându-i lacăte, peceți, încercând s-o facem "a noastră". Ca și cum ai pune căpăstru vântului. Suntem atât de obișnuiți cu felul nostru egoist și posesiv de a vedea lumea încât nici nu ne gândim vreo clipă că s-ar putea să greșim. Doar n-are cum să fie greșit dacă întreaga omenire face așa. Doar că... de secole, întreaga omenire nu a evoluat (în modul de a relațional, de a se înțelege om cu om, de a renunță la conflicte, uri, invidii, gelozii, războaie) aproape deloc, deci sigur ceva ce facem e greșit. Ceva sau mai multe ceva-uri.
Zilele trecute se vorbea în pauza de masă despre relații, iubiri, cazuri diverse... Manu se mira și nu putea să înțeleagă cum soră-sa poate să fie cu un singur bărbat... Pe alte prietene ale ei de ce sunt geloase și se poartă nașpa cu prietenii/soții lor... S-a vorbit de fel de fel de cazuri cu înșelat, spus sau ne-spus, relații "deschise", câte și mai câte. E clar că de fapt nimeni nu înțelege cum simte și trăiește altcineva. Fiecare crede că ce face, știe și simte ea/el e ok și corect, iar ce fac alții altfel e ciudat sau greșit. Și nelipsita posesie: "al meu", "a mea". Dacă sunt cu cineva, dacă țin la cineva, pac, gata e "al meu". Bună glumă. Toată povestea asta cu posesia a orice, de la un fir de ață până la o persoană, o casă, o țară... Ne creăm iluzii cu care ne ancorăm de lume, crezând că ne-am asigurat, totul e sub control, avem siguranță, ne bazăm pe ceva concret și sigur, avem certitudini... Cu cât mai multe legături de obiecte, idei, persoane, cu atât ni se pare că situația e mai sigură și de fapt cu atât ne autoiluzionăm mai tare...
Mă întreb ce e de fapt iubirea după ce o descotorosim de balastul și greutatea tuturor iluziilor și minciunilor și posesiunilor... Pentru că, totuși, iubirea există... doar că probabil e cu totul altfel decât ne închipuim și "știm".
Comentarii