Ca să închei seria amintirilor și aberațiilor legate de călătoria în Italia o să încerc să reintru în atmosfera ultimei zile. Aveam dimineața cu program liber între micul dejun și ora 14. Deja de cu seară se vehiculase ideea unei escapade cu autobuzul până în Porto Venere. Habar nu aveam ce e acolo, alte gagici se documentaseră înainte și știau că e mișto, era clar că e port și dacă fetele ziceau că e ceva de capul lui... să mergem!
M-am ținut scai după ele, că altfel rămâneam de căruță, ca una dintre colegele de cameră. Una dintre gagici aflase că se iau bilete de autobuz din tutungerie - văzusem una cu o seară în urmă, așa că am luat bilete dus-întors, am aflat și unde ar fi stația de autobuz. Am ajuns, am întrebat acolo o doamnă care aștepta, ne-am uitat pe orar și am văzut că ratasem autobuzul cu două minute. Noroc că ne-a zis doamna că de fapt are întârziere autobuzul. Brusc ne-am pomenit și cu Andrei și o mare parte din grup în stație. Și hop, apare și autobuzul. Partea de grup venită cu Andrei nu avea bilete, sperau să poată lua bilete de la șofer - din păcate nu s-a putut, nu avea bilete de vândut. Așa că ei au rămas să vină cu următorul.
Am făcut cam jumătate de oră pe un drum șerpuit, pe malul mării - priveliștea era nemaipomenită, că tot treceam pe lângă sătuce pitorești înșirate pe coastă, în trepte, cu bărci și iahturi, ba am văzut și niște vase ale marinei militare. La un moment dat am făcut un rond și părea că ne întoarcem, ne-am speriat că am ratat stația, dar ne-a liniștit aceeași doamnă binevoitoare, era Le Grazie, altă localitate de pe parcurs (și asta pare mișto, cât am văzut din mersul autobuzului).
Am mai mers încă vreo 10 minute pe serpentine, aveam un șofer tare năbădăios, vitezoman, se circula pe un sens și un pic, dacă n-a claxonat cele 5 mașini nimerit pe contrasens cu o goarnă ca de Tir de x ori de ne-a terminat psihic. Le Grazie se întindea frumos de-a lungul coastei și faleza cred că se unea cu cea de la Porto Venere. Am ajuns și în Porto Venere, capăt de linie, cobora toată lumea. După cum părea, era un fel de Snagov, iar populația ce făcea naveta era echivalentul băștinașilor snagoveni. Oameni normali, obișnuiți, nu cine știe ce înstăriți, parte imigranți (o negresă, un băiat cu aspect arăbesc etc).
Dar să revenim la prima impresie, cea de când am pus piciorul pefaleză. Cerul era acoperit, iar soarele își făcea loc cu greu. Orășelul se profila simpatic pe deal, iar portul era plin de bărci și yacht-uri. Dar lumina era cam fumuriu-gălbuie.
Am mers de-a lungul uliței-faleză până pe ponton, gagicile au văzut un panou pe care zicea de turul insulelor și de Palmaria, ne-am dus la o casă de bilete pentru bărci să întrebăm, turul insulelor nu se făcea decât începând cu 1 aprilie, iar traversarea spre Palmaria se făcea la ore fixe și am fi pierdut autobuzul de întoarcere în La Spezia și implicit autocarul de plecare spre Pisa și aeroportul din Florența. Deci a picat dorita de ele escapadă în insula Palmaria - care de fapt se vedea cât colo, era la câțiva zeci de metri de Porto Venere (hai, poate o sută, că nu știu să apreciez bine distanțele).
Între timp poliția închisese ulița de pe faleză, erau schele și probabil cădea tencuială sau ceva, așa că am urcat niște scări și am ajuns pe o uliță îngustă între case, paralelă cu cea închisă. Prăvălioare cochete, magazinașe, pesto, paste, gelaterii, pielărie, țoale, suveniruri etc.
Porto Venere are o fortăreață, cocoțată semeț pe deal, străjuind de sus intrarea în port, și o biserică reformată întinsă mai umil pe un promontoriu ieșind în mare ca un cap de dragon. Am urcat întâi spre fortăreață, pornind dintr-o piațetă, pe niște scări multe bine, apoi am trecut la potecă. Cu cât urcam prin spatele fortăreței priveliștea în spate, spre port devenea mai largă și mai frumoasă, cerul se curăța de nori
Ieșind spre larg, dintre stânci și fortăreață, vedeam o mare turcoaz cu o bărcuță profilându-se printre crengi.
De acolo am văzut un marcaj de traseu care urca pe stânci și niște cabluri care permiteau coborârea spre țărm, prin cimitir, de unde se putea ajunge pe partea noastră spre biserica reformată de pe creștetul balaurului de stâncă. Am pornit în aventură pe stânci, am prins niște priveliști superbe și am aflat că traseul de hiking se numea "Sentiero l'infinito". Am coborât până jos, dar n-am putut trece prin cimitir spre biserică, porțile dinspre grote (erau și niște grote interesante acolo) erau închise cu lacăt, așa că am făcut cale întoarsă.
Așa că am coborât din nou în sat și am ieșit străbătând satul pe aceeași uliță dintre case pe faleză, spre promontoriul cu biserica.
Așa se profil biserica și promontoriu stâncos de pe promenadă.
Și așa se vedea de acolo țărmul de sub fortăreață.
Aici se vedea, din fața bisericii, intrarea spre port mărginită de insula Palmaria.
Și marea, în partea opusă.
Apoi s-a apropiat ora de sosire a autobuzului spre La Spezia și ne-am îndreptat spre stație.
M-am cam lungit cu scrisul, dar chiar a fost mișto sătucul ăla.
Așa că trec direct la Pisa scurtând trei-patru ore de drum. Am parcat autocarul într-o imensă parcare de autocare, de unde se revărsa râuri-râuri de turiști, majoritar asiatici. Am trecut printr-o lungă zonă de vânzători ambulanți agresivi, nu se mai termina, stăteam cu ochii pe cei din grup ca pe butelie ca să nu-i pierd.
Am întrat în fine pe poartă. O curte imensă și clădirile impunătoare înspre centru. O mare de turiști care se pozau cu turnul. Era frumos, dar muuult prea aglomerat. Am admirat din afară turnul și și restul clădirilor până am aflat că domul se putea vizita gratuit. Am întrat și am căscat gura uimiți la toate cele.
Și cam atât. Pisa a fost prea pe fast forward, prea aglomerată și agitată ca să o pot simți, să îmi dau seama dacă îmi spune sau nu ceva.
M-am ținut scai după ele, că altfel rămâneam de căruță, ca una dintre colegele de cameră. Una dintre gagici aflase că se iau bilete de autobuz din tutungerie - văzusem una cu o seară în urmă, așa că am luat bilete dus-întors, am aflat și unde ar fi stația de autobuz. Am ajuns, am întrebat acolo o doamnă care aștepta, ne-am uitat pe orar și am văzut că ratasem autobuzul cu două minute. Noroc că ne-a zis doamna că de fapt are întârziere autobuzul. Brusc ne-am pomenit și cu Andrei și o mare parte din grup în stație. Și hop, apare și autobuzul. Partea de grup venită cu Andrei nu avea bilete, sperau să poată lua bilete de la șofer - din păcate nu s-a putut, nu avea bilete de vândut. Așa că ei au rămas să vină cu următorul.
Am făcut cam jumătate de oră pe un drum șerpuit, pe malul mării - priveliștea era nemaipomenită, că tot treceam pe lângă sătuce pitorești înșirate pe coastă, în trepte, cu bărci și iahturi, ba am văzut și niște vase ale marinei militare. La un moment dat am făcut un rond și părea că ne întoarcem, ne-am speriat că am ratat stația, dar ne-a liniștit aceeași doamnă binevoitoare, era Le Grazie, altă localitate de pe parcurs (și asta pare mișto, cât am văzut din mersul autobuzului).
Am mai mers încă vreo 10 minute pe serpentine, aveam un șofer tare năbădăios, vitezoman, se circula pe un sens și un pic, dacă n-a claxonat cele 5 mașini nimerit pe contrasens cu o goarnă ca de Tir de x ori de ne-a terminat psihic. Le Grazie se întindea frumos de-a lungul coastei și faleza cred că se unea cu cea de la Porto Venere. Am ajuns și în Porto Venere, capăt de linie, cobora toată lumea. După cum părea, era un fel de Snagov, iar populația ce făcea naveta era echivalentul băștinașilor snagoveni. Oameni normali, obișnuiți, nu cine știe ce înstăriți, parte imigranți (o negresă, un băiat cu aspect arăbesc etc).
După vreo jumătate de oră s-au dat în lături norii, iar lumina soarelui a schimbat complet aspectul caselor și mării.
Am mers de-a lungul uliței-faleză până pe ponton, gagicile au văzut un panou pe care zicea de turul insulelor și de Palmaria, ne-am dus la o casă de bilete pentru bărci să întrebăm, turul insulelor nu se făcea decât începând cu 1 aprilie, iar traversarea spre Palmaria se făcea la ore fixe și am fi pierdut autobuzul de întoarcere în La Spezia și implicit autocarul de plecare spre Pisa și aeroportul din Florența. Deci a picat dorita de ele escapadă în insula Palmaria - care de fapt se vedea cât colo, era la câțiva zeci de metri de Porto Venere (hai, poate o sută, că nu știu să apreciez bine distanțele).
Între timp poliția închisese ulița de pe faleză, erau schele și probabil cădea tencuială sau ceva, așa că am urcat niște scări și am ajuns pe o uliță îngustă între case, paralelă cu cea închisă. Prăvălioare cochete, magazinașe, pesto, paste, gelaterii, pielărie, țoale, suveniruri etc.
Porto Venere are o fortăreață, cocoțată semeț pe deal, străjuind de sus intrarea în port, și o biserică reformată întinsă mai umil pe un promontoriu ieșind în mare ca un cap de dragon. Am urcat întâi spre fortăreață, pornind dintr-o piațetă, pe niște scări multe bine, apoi am trecut la potecă. Cu cât urcam prin spatele fortăreței priveliștea în spate, spre port devenea mai largă și mai frumoasă, cerul se curăța de nori
Ieșind spre larg, dintre stânci și fortăreață, vedeam o mare turcoaz cu o bărcuță profilându-se printre crengi.
Iar odată ieșind spre larg, după colțul fortăreței și cocoțându-te pe o stâncă, vedeai asta:
De acolo am văzut un marcaj de traseu care urca pe stânci și niște cabluri care permiteau coborârea spre țărm, prin cimitir, de unde se putea ajunge pe partea noastră spre biserica reformată de pe creștetul balaurului de stâncă. Am pornit în aventură pe stânci, am prins niște priveliști superbe și am aflat că traseul de hiking se numea "Sentiero l'infinito". Am coborât până jos, dar n-am putut trece prin cimitir spre biserică, porțile dinspre grote (erau și niște grote interesante acolo) erau închise cu lacăt, așa că am făcut cale întoarsă.
Așa că am coborât din nou în sat și am ieșit străbătând satul pe aceeași uliță dintre case pe faleză, spre promontoriul cu biserica.
Așa se profil biserica și promontoriu stâncos de pe promenadă.
M-am cam lungit cu scrisul, dar chiar a fost mișto sătucul ăla.
Așa că trec direct la Pisa scurtând trei-patru ore de drum. Am parcat autocarul într-o imensă parcare de autocare, de unde se revărsa râuri-râuri de turiști, majoritar asiatici. Am trecut printr-o lungă zonă de vânzători ambulanți agresivi, nu se mai termina, stăteam cu ochii pe cei din grup ca pe butelie ca să nu-i pierd.
Am întrat în fine pe poartă. O curte imensă și clădirile impunătoare înspre centru. O mare de turiști care se pozau cu turnul. Era frumos, dar muuult prea aglomerat. Am admirat din afară turnul și și restul clădirilor până am aflat că domul se putea vizita gratuit. Am întrat și am căscat gura uimiți la toate cele.
Și cam atât. Pisa a fost prea pe fast forward, prea aglomerată și agitată ca să o pot simți, să îmi dau seama dacă îmi spune sau nu ceva.
Comentarii