Albania - ca o altă Românie

Impresia mea despre Albania, dicolo de diferențele geografice și etnice, e că este exact ca o altă Românie, poate mai în urmă cu vreo 10 ani.

La fel de prost condusă, la fel de învățați cu învârtelile și șmecherelele, la fel de „civilizați” în sens civic - nepăsarea cu care își lăsau mașinile vraiște în mijlocul străzii, pubelele de gunoi pline-ochi, comercianții de etnie rromă, casele dărăpănate cu pirande și puradei... (asta vorbind de Saranda. Care e oraș turistic, deci mai înstărit, cu mai mulți bani circulând. Nu mai vorbin de Ksamil, unde se vede că turismul e la rang de cinste. Nu știu în alte orașe mai puțin favorizate cum o fi... e drept ca și la noi dacă compari Constanța cu Petrila... o să ai mari diferențe, și de tot felul. Așa că... unde o fi adevărul, nu pot ști.)

Dar comparând Mamaia cu Saranda, aș zice că Saranda stă mai bine. O ajută și așezarea geografică între Italia și Grecia, și relieful mai spectaculos. Arată altfel un oraș-port care coboară pitoresc în trepte către mare. Și care are în față insula Corfu.

Prima poză e cu priveliștea care se vedea dimineața la 8 de la balconul camerei noastre.

La micul dejun am aflat că în programul inițial s-a produs o rocadă între cele două zile, din cauza prognozei meteo. Erau acum mai mari șansele de ploaie și mai mulți nori, așa că, în loc să mergem la plajă la Ksamil Beach, am mers să vedem lacul Syri i Kaltër  și apoi cetatea și orașul medieval Gjirokastra (Gjirokastër).

Am mers iar pe un drum șerpuitor care ne-a redus viteza până la lac. În drumul spre el am observat că tot treceam pe lângă și peste un râu foarte limpede, care pe unde era mai adânc era foarte albastru-turcoaz. Era râul Bistricë. Exact ca râul Bei. Doar că ăsta era sistematizat până aproape de lacul-izvor.
Deci chestia cu singurul lac /râu care e aşa turcoaz pe care am auzit-o despre Ochiul Bei... Şi am mai văzut un râu de culoarea asta şi prin Bulgaria.

Aici era izvorul. Apa bulbucea venind din adâncuri.

În jurul lacului şi râului era construit un întreg complex foarte frumuşel, cu restaurante, terase, care pe mal care pe apă... toate pline de flori. Şi am mai văzut nişte libelule albastru-metalizat inclusiv pe aripi, aşa cum numai pe Nera şi pe încă un râu de prin Caraş-Severin mai văzusem (Caraşova?).

Era o căldură exact ca în Cheile Nerei în iulia-august, aşa că mi-am băgat picioarele. N-am intrat decât un pas mai mult decât în poza de mai jos, când răceala de ghețar a apei mi-a ajuns de la sistemul nervos periferic la cel central şi am simțit că parcă mi se taie picioarele, aşa că am ieşit repejor.

Am stat vreme de o bere pe una dintre terasele de pe apă, era acolo aşa plăcut de-ai fi stat în prostie.

Ei, uitasem să zic, aici iar ne-am suprapus cu scuteraşii, care ne depăşiseră pe drum, aşa că era plin peste tot. Dar până ne-am preumblat noi şi am făcut poze grosul plecaseră şi devenise chiar plăcut.

Ne-a adunat cu greu Andrei şi am plecat spre Gjirokastra. Am mers iar pe nişte serpentine, am urcat şi coborât nişte munți. Mă uitam că la munții ăia ai lor se vedea cum se încrețise şi se deplasaseră straturile de rocă dură în felii paralele, inclinate la aproape 45 de grade. Unii versanți erau pietroşi şi acoperiți doar de tufe şi o iarbă sărăcăcioasă, alții, mai umbriți, aveau păduri de pini.

După munți am ajuns la şes sau poate podiş, unde iar am mers mult, iar am observat cazemate ici şi colo... În cele din urmă am ajuns la picioarele unui deal pe care am urcat un pic cu autocarul până la localitatea Gjirokastra. Satul sau poate orăşelul urca pe colină, un sat cu centrul vechi format din case de piatră, cu acoperişuri tot de piatră, frumos înşirat pe ulițe pietruite şi pline de prăvălioare şi magazinaşe şi bistrouri. Oarecum o combinație între Sighişoara şi Arbanasi.

Am urcat la cetate. Trepte de piatră şi bunicuțe sărmane care vindeau mileuri şi broderii şi plante medicinale.

Ajunşi sus Am avut impresia că cetatea e o chestie mică, un castel ceva. Ei bine, e ditamai cetățoaia. Are şi castel, şi tot felul de acareturi, o curte imensă prevăzută cu o scenă unde din vechime se organizau spectacole de zilele importante ale oraşului. Apoi şi o biserică şi nişte beciuri, totul pe o suprafață destul de mare. 

În depărtare, spre munții din zare ploua şi tuna.

O bucată de oraș văzut de sus.

Acareturi.

Scena și biserica în spate. Pe fundal de ploaie.

Biserica.

Pa lângă biserică, în jos.

La baza bisericii tot felul de încăperi, tot felul de arcade.

Și o gâză verzuie - eu - care urca foarte interesantele trepte.

Am cutreierat cam în fugă partea asta de cetate, apoi am zis să ne întoarcem. Când să ieşim am văzut că arcadele se continuă şi în partea opusă celei în care fuseserăm. Am dat o fugă şi pe acolo, prin catacombele reci şi umede şi cam neluminate, e o zonă care e in restaurare încă. Am găsit aici o mini grădină cu o bisericuță minusculă iar pe uşa ei era o denumire haioasă legată de numele unui turc, o să caut pe net poate găsesc, că memoria mea e praf.

Ei, şi după ce am mers prin galeriile întunecate am ajuns într-o zonă unde intrai complet în catacombe şi nu te descurcai fără frontală, moment în care ne-am întors, apoi am ieşit pe poarta de intrare.

De aici am coborât înapoi în orăşel, pe ulițele pietruite. Ne-am învârtit, am vânat suveniruri, am mers pe diverse străduțe iar la un moment dat, căutând unde să bem un fresh, o bere, ne-am pomenit urcând spre un restaurant situat destul de sus, de pe terasa căruia se vedea superg panorama oraşului cu tot cu norii de ploaie din depărtare.

Aici am luat şi al treilea model de bere locală. Asta e ElbaR, berea zonei respective. Până atunci nu găsisem altceva decât Birra Korça sau Tirana. Oricum, toate-s un fel de Bergenbier, adică foarte soft, de hidratare.

După această pauză de peisaj și hidratare am pornit cu autocarul înapoi în Saranda. Am mers ce-am mers până la hotel. Imediat am ieșit ca să căutăm un loc să halim. Am vrut întâi la o tavernușă locală cu specific pescăresc, dar aveau numai preparate din pește, iar Cristina și Alex nu erau deloc iubitori de pește sau fructe de mare, așa că am pornit mai departe. Am ajuns pe promenadă și am văzut o terasă simpatică, ne-am așezat la masă și n-am regretat.

Până să vină mâncarea a început o ploaie nu foarte intensă, dar carea ne-a adus un curcubeu. Care nu a ieșit el prea frumos în poză, dar ceva-ceva tot e. Era al doilea curcubeu de Albania. Noi fiind în a doua zi de Albania.

Ospătarul - am aflat a doua zi de la colegii de excursie - știa ceva română, și spunea că bunicul lui a fost vlah. Mâncarea foarte bună. Am luat o ciorbă de miel lângă care am primit un sfert mare de lămâie, și a fost perfect așa. Și o rachia a fost foarte potrivită.

Seara tot așa ne-am plimbat îndelung prin Saranda, am făcut cumpărături din supermarket și apoi am ieșit pe plaja din fața hotelului. Șezlongurile au fost perfecte, luna aproape plină care se tot furișa printre nori subțiri și schimbători lumina marea și golful din stânga. Cum vorbiserăm, eu și Cristina am decis să facem o baie nocturnă în mare. Aqua shoes au fost la marele fix, că tot malul era o bolovăneală maximă și riscul de înțepare în tălpi era maxim. Chiar am înotat câțiva metri stânga-dreapta, a fost foarte tare. Pentru mine chiar a fost prima dată când înotam noaptea în mare. Și la lumina lunii!