micutze aberatzii

Mi-am pierdut exercițiul de a scrie de câte ori îmi tuna și mă apucă pofta de a filosofa sau de a îmi pune în scris niște trăiri sau păreri sau doar să scriu în jurnal ce am mai făcut. Poate voi relua, poate nu.  Nu știu de ce, dar am impresia că sunt într-un moment de cumpănă. Viața se întâmplă, totul se schimbă. Acum ceea ce am construit fir cu fir de câțiva ani stă sub semnul schimbării nedorite și neașteptate. Nu îmi e prea clar ce cale voi alege, opiniile specialiștilor sunt diferite, și deciziile sunt la mine. Am doar nevoie să îmi ascult... ființa, inima, viața ca să fiu împăcată cu mine. Și nu e ușor. Mintea, rațiunea dau o soluție. Doar că... mi se pare că restul ființei nu e chiar de acord. Am nevoie sa mă distanțez și să privesc lucrurile ca pe un tablou. * Învăț, sau mă rog, îmi iese uneori, să am răbdare și mai ales încredere. Ultima lecție a fost în excursia în Muntenegru și Kosovo. O lecție în două acte (poate mai multe, dar la restul am picat). Prima a fost momentul...

 Ia să vedem ce-a mai fost de la ultima scriere...  A mai fost un Camino litoral pe partea bulgară, organizat de Andrei. M-am băgat și eu, că de, demult voiam să văd partea aia, inclusiv veșnicul Ezerets unde gașca mea mergea de ani buni și eu nu apucam... A fost și ploioasa-cețoasa excursie de pe platoul Bucegilor, cu Omu și Crucea Caraiman Apoi dificila experiență de pe 11 septembrie pe Viștea-Moldoveanu. Nu din cauza traseului, ci a ce s-a întâmplat Apoi urma Negoiu, dar a fost (iar) rea prognoza și aici Andrei a sacrificat Lespezile de pe 1 octombrie și le-a înlocuit cu reprogramarea Negoiului. Deci am avut un weekend complet liber, în care n-am făcut nimic, doar am dormit, am alergat sau m-am plimbat. Și da, apoi a urmat de mine organizatul mic Camino litoral de Deltă. Fabulos de frumos și interesant, dar cu destule neprevăzute, de tot felul. Apoi la Negoiu, care a început frumos, a continuat răcoros și s-a lungit până pe noapte. Aici n-am fost în formă, mi-a fost greu, c...

 Am lăsat oarecum uitării blogul ăsta - nu e nici prima și probabil nici ultima dată. Multe s-au întâmplat, m-am întors la work from office de la work from home (nu că mi-aș fi dorit eu asta, ci direcțiunea), timpul „liber” a intrat în sac - de fapt, după felul în care mă gestionam muncind de-acasă, munca la birou îmi pare curat hoție de timp, adică de viață. Îmi pare că depinde doar de mine să nu mai fie așa, dar probabil e nevoie să mi se pună pata și să dau naibii munca în stil clasic, cu orice risc. Sau naiba știe. La birou sunt acum ca și cum m-aș fi angajat într-o firmă nouă. Cu mici excepții, firma e compusă din oameni noi, pe care n-am apucat să îi cunosc, lucrurile nici nu se leagă - dar nici eu nu mai am pornirea să văd, să scormonesc, să văd ce e cu oamenii ăștia (mulți deja din generații foarte noi, care evident că se înțeleg între ei, au preocupări similare, cu care am destul de puține în comun așa, la o primă vedere). Nu pot spune că mă simt ca la Armada, unde chiar n...

Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță.  Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor.  O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale ...

 Războiul și refugiații și toate emoțiile pe care le trăim. Cum reacționează oamenii la tot ce se întâmplă acum... Atât de diferit. Unii (dintre cunoscuții mei, desigur, vorbesc de bula mea) se implică în diferite moduri de a ajuta. Puțini s-au adunat cu unu-doi prieteni, au pornit la strâns ajutoare și s-au și dus la puncte de trecere a frontierei cu ele sa le ducă personal. Și să ajute acolo ca voluntari. La polul opus cineva alege să se alăture unui grup care simte nevoia să se ducă chiar la Kiev, să participe activ la lupte de partea ucrainienilor. Ambele acțiuni vin din exasperarea de a nu putea face nimic că să oprim războiul. Și ca să scăpăm de această amenințare. Și fiecare alege o cale de a reacționa (nu doar cele două menționate, între ele și dincolo de ele sunt milioane de posibilități). Nu mă voi ocupa de străvechea opțiune de a lua arma în mână și a continua ideea de a opune rău răului. Mă voi ocupa de celălalt aspect, care îmi pare mai interesant. Ce am observat încă ...

 Ieri, 21 februarie, a fost ziua internațională a ghizilor de turism. Habar nu aveam, desigur, și oricum, ca orice zi oficială, e doar o convenție. Însă, prin faptul că cineva dintre "oamenii mei", adică dintre cei pe care îi însoțesc în călătorii mi-a urat "la mulți ani" a dat valoare acestei convenții. Și m-am făcut să mă gândesc la mine, la colegii mei ghizi, la cei pe care îi ducem și conducem pe drumuri, cărări, coclauri spre diverse experiențe... Sunt oameni - cei care merg greu pe munte, care poate nu au mai fost, nu sunt obișnuiți sau nu au condiție fizică, sau au diverse dificultăți - care au cel mai mult nevoie de un sfat, o încurajare și, de cele mai multe ori, de suport psihologic că să ducă la bun sfârșit o drumeție. Și deși e obositor, faptul că în final ei reușesc să își depășească niște bariere, niște frici sau un disconfort ca să facă un traseu - asta e cea mai mare satisfacție. Faptul că învață ceva, că mai vin și altă dată, că au prins drag de dru...

 Asta nu e o rețetă universală. E doar o chestie care mă ajută când e haos în capul meu. Când mi se pare că n-am nicio ieșire, că nu reușesc să fac toate chestiile pe care trebuie să le fac, că sunt depășită, că dau ca disperata din mâini că să mă mențin la suprafață dar parcă sunt la limita înecului... Și da, am fost de mai multe ori în ultima jumătate de an în situația asta, ca și de n ori mai înainte, doar că atunci doar mă agitam așa cu sufletul la gură până trecea valul. Cum-necum, ideea de bază a fost să mă limpezesc. Și primul pas a fost să fac lista. Lista de chestii pe care trebuie să le fac - alea multe, mici și mari, mai simple și mai complicate sau aparent fără ieșire.  Prima listă a fost lungă, am scris toate câte mi se adunaseră pe cap. Erau multe, unele to-do-uri zilnice, mărunte, enervante, de care simțeam că nu am timp sa mă ocup cu săptămânile, altele impuse de job, altele autoimpune, altele erau chestii pe care simțeam nevoia să le fac că să mai respir, să m...