micutze aberatzii

Mă simt ca și cum aș fi trecut, fără să-mi prea dau seama, în altă viață.  Care e „la fel” dar nu e.  Citeam niște postări din vremea asta de prin 2018. Ohooo, atât de cunoscut... și atât de diferit... Simt o diferență, dar nu o pot exprima. Este și atât. Nu are legătură cu dimensiunea fizică, aici datele problemei nu s-au schimbat așa mult. Doar că atunci abia mă decidem să urmez un curs de ghid, iar acum chiar merg ca ghid. Și mai și organizez mici excursii.  Singurul element care s-a schimbat sunt eu. Mai bine zis, felul în care percep lucruri, situații, sentimente, evenimente. Am dat jos multe straturi de armuri, multe poveri închipuite preluate de la ceilalți, multe pre-judecăți, multe judecăți, multe culpabilizări...  Unde sunt acum? Habar nu am. Pe-aici. Ce fac? Trăiesc. Mă bucur cât pot de mult de faptul că trăiesc. De un apus formidabil. De picături calde de ploaie. De miros de tei. De oboseală. Chiar și de durere. Cumva, toate au rolul lor, nici bun, nici r...

O călătorie e mereu diferită. Pentru oameni diferiți aceeași călătorie e cu totul altceva. Unii se plictisesc, alții se distrează, alții sunt nemulțumiți de una sau alta, unii se bucură de te miri ce, unii chiar exagerează parcă cu efuziunille. Fiecare trăiește experiența în cu totul alt fel. Și din motive diferite.  * Și o mini-călătorie poate fi miraculoasă. O "evadare" de jumătate de oră în timpul programului de muncă între cireșii japonezi înfloriți. Să te uiți și să sorbi cu ochii atâta minunăție de nu-ți vine să crezi ochilor. Pentru mine a fost un apus, moment efemer printre flori efemere, cu cireși japonezi în toiul înfloririi, cu un vânt subțire care mișca ușor petalele roz, vag aurite de lumina apusului, sub un cer de un albastru profund, ce aducea noaptea.   Sau o după-amiază, tot spre apus, în timp ce alergam pe malul lacului, când priveam cu nesaț verdele crud și puternic al ierbii, al frunzelor, evidențiate de lumina oblică aurie, de albastrul lucios al ogli...

Speranță. Nădejde. Nadejda. Toate, nume pentru aceeași emiție sau proces psihic. Știți legenda cutiei Pandorei? Dacă nu, aveți aici link . Cică această mică vietate care n-a apucat să iasă din cutie odată cu toate relele din lume ar fi bună. Și noi toți așa o primim: dacă nu mai avem nimic, măcar mai avem Speranța. Cu S mare. Și asta ne ajută să rezistăm, sperând. Ei bine, de doi sau trei ani mă lupt cu toate relele din mine și așa credeam și eu. Că speranța ajută. Surprize surprize! Ce să vezi! De curând am avut un vis ciudat și revelator, într-n mod bizar. Cumva, propriul meu inconștient, sau ăla colectiv, sau mama măsii, în orice caz, ceva din mine mi-a trântit ăn față exact cum funcționează speranța: Si insinuează prietenește pe lângă tine, te încântă, te mângâie cu blândețe până te lași complet în voia ei, te bibilește - vorba aia, îți suflă și-n cur - apoi, când ți-e lumea mai dragă, ți-o trage de-ți sar ochii din cap de durere. Și-ți mai și zice, ofuscată, că tu ești de vină că ...

Mă plimbam zilele trecute pe aceleași străduțe din spatele blocului pe care mă plimbam anul trecut pe vremea asta, în lockdown.  Recunoșteam copăceii, pomii, tufele în înflorirea lor.  Și o clipă am privit totul ca pe ceva cunoscut, aceiași pomi, aceleași străzi, aceleași flori...  După care mi-a căzut ceața de pe ochi: toate doar PAR aceleași. E altă primăvară, altă înflorire - fiecare pom, deși același, e altul acum, după un an. Nicio clipă nu e identică. Doar mintea noastră, dorind să simplifice, le pune pe categorii (seamănă? Bun, e la fel). Doar mintea noastră creează scurtături și generalizări - și așa apare banalitatea. Când nu mai vezi realitatea, ci doar o imagine a ei, un placeholder. Un decor căruia nu-i dai nicio atenție (doar știi că e la fel, de ce să îți bați capul?). Doar că monotonia e doar în mintea noastră... Viața nu se repetă identic. Seamănă, aduce cu, dar e mereu diferită. Nu există cu adevărat monotonie. Nici banalitate. Noi le creăm.  Viața e...

 Mai multe chestii mi-au trecut prin minte citind comentariul de la articolul anterior. Întotdeauna noua generație se revoltă față de rigiditatea și obtuzitatea generațiilor precedente. Doar că mereu e "contra" ceva. Și e convinsă că are 100% dreptate și deține adevărul. Și că e "altfel" decât părinții și bunicii. Și chiar e altfel. Dar degeaba. Pentru că face aceleași greșeli (chiar și altele) și ajunge, peste ani, în același punct. Și o nouă generație îi consideră arhaici și retrograzi și tot așa. Asta se numește să repeți la nesfârșit aceeași greșeală și să te aștepți să obții un rezultat diferit. Să te crezi altfel și să fii convins că ai dreptatea de partea ta. Să fii "pur și dur". Dar cum ar putea fi altfel?! Pentru că, deși aparent puri, au fost deja din fașă contaminați cu toate prejudecățile perpetuate de-a lungul timpului. Toate ficțiunile create de omenire și general acceptate se transmit, ca un microb. Și trasează limite mentale.  Tiparele nasc...

Cum-necum, pe Facebook îmi atrăsese atenția un eveniment: Zilele filmului kazah - by Elvira Popescu&KazMunaiGas. Dau click, văd că e online și gratis, necesita doar înscriere pe un sinte ca să primesc link-urile, făcut imediat. Apoi era să și uit, că era mai mult de o săptămână până la frima vizionare (și mai erau și în săptămâna de dinaintea plecării la Iași, aveam mari șanse să mă iau cu altele și să uit). Surprinzător, n-am uitat. Ce-i drept, și reclamele pe Fb au fost corect targetate, că mi-au mai apărut anunțurile de câteva ori până la ziua Z. Au fost trei filme, în trei zile consecutive. Primul, cel mai sonor, Tomiris. Istoric, din vremuri precreștine. Al doilea, din actualitate, „Nucul” (Zhangak tal) - viața obișnuită dintr-un sat kazah. Al treilea, „Drumul spre casă” (Doroga domoi) - contemporan, despre înstrăinare, pierderea și regăsirea rădăcinilor și a identității. Interesante în primul rând pentru că arată o cultură diferită, cu obiceiuri diferite, dar pe undeva foarte...

 Zburam cu avionul. Decolasem dintr-un aeroport cu soare la apus și un voal subțirel de nori. Avionul se înălța repede. Am ajuns deasupra voalului de nori. O formă fluidă, ca o ceață peste care s-a așternut un voal transparent, mai ondulat sau mai încrețit ici-colo. Soarele strălucea puternic în dreapta. Brusc parcă s-a stârnit o furtună deasupra voalului, destrămându-i suprafață lină. Ceva ca o ceață, ca o mini furtună de zăpadă care spulberă zăpada de pe jos ridicând-o mult în sus a voalat strălucirea, fără a o întunecă. Soarele în furtuna asta de nor căpătase un fel de halou. Priveam fascinată schimbările rapide ale peisajului ca de pe altă planetă. Avionul continua urcarea și într-un minut am depășit zona cu "furtună de zăpadă". De deasupra era tot ca un voal încrețit, mai consistent ca primul. Forme fantastice, un relief bizar. Ca niște dune văzute de sus, foarte diferite unele de altele. Soarele strălucea intens, fără nici un obstacol, fără halou, fără furtuni. Dedesubt...