Mă simt ca și cum aș fi trecut, fără să-mi prea dau seama, în altă viață.
Care e „la fel” dar nu e.
Citeam niște postări din vremea asta de prin 2018. Ohooo, atât de cunoscut... și atât de diferit...
Simt o diferență, dar nu o pot exprima. Este și atât. Nu are legătură cu dimensiunea fizică, aici datele problemei nu s-au schimbat așa mult. Doar că atunci abia mă decidem să urmez un curs de ghid, iar acum chiar merg ca ghid. Și mai și organizez mici excursii.
Singurul element care s-a schimbat sunt eu. Mai bine zis, felul în care percep lucruri, situații, sentimente, evenimente. Am dat jos multe straturi de armuri, multe poveri închipuite preluate de la ceilalți, multe pre-judecăți, multe judecăți, multe culpabilizări...
Unde sunt acum? Habar nu am. Pe-aici. Ce fac? Trăiesc. Mă bucur cât pot de mult de faptul că trăiesc. De un apus formidabil. De picături calde de ploaie. De miros de tei. De oboseală. Chiar și de durere. Cumva, toate au rolul lor, nici bun, nici rău, dar sunt. Există.
Să mă desprind de un sistem de referință cred că s-a întâmplat treptat (și nu-s sigură că s-a încheiat) și a durat o viață - din 2018 până acum.
Să nu îmi fie rușine de mine, de ce cred sau ce simt, să nu mă condamn, să nu mă compar cu altcineva, să nu mă afecteze comparațiile și judecățile altora despre mine... Să nu mă simt rănită sau insignifiantă când alții mă consideră cantitate neglijabilă, banală, neinteresantă sau plictisitoare și să nu încerc să demonstrez că nu-i așa... Să nu încep și eu să cred că sunt așa cum mă percep alții... Să am curaj să fac ce vreau, nu ce "trebuie" sau "se cuvine" pentru că așa consideră toată lumea... Să mă întreb mereu: dar eu acum ce vreau de fapt? Ce simt că vreau să fac? Vreau pentru că asta simt sau pentru că am preluat ideea asta din exterior de undeva? Să nu confund implicarea emoțională personală cu ceea ce e general valabil dacă situația nu m-ar afecta pe mine sau/și pe cei dragi... (Dacă în situația x care acum mă revoltă sau mă stresează nu aș fi eu și ceilalți nu mi-ar fi cunoscuți, cum aș vedea-o? Cu o privire imparțială, zic).
Deși sunt singură, nu mă mai simt singură. Sunt un om, parte din întreaga omenire, parte din viața de aici, din această zonă, din această lume. Nu-s nici mai rea, nici mai bună ca oricare. Doar sunt. Cât oi fi. Iar ce-o mai fi, ce-oi mai descoperi... Nu am habar. Știu doar că nu știu nimic. Da-mi place asta. Să descopăr mereu noi și noi laturi ale acestei lumi? E minunat.
Comentarii