Clan sau comunitate?!

Cum-necum, pe Facebook îmi atrăsese atenția un eveniment: Zilele filmului kazah - by Elvira Popescu&KazMunaiGas. Dau click, văd că e online și gratis, necesita doar înscriere pe un sinte ca să primesc link-urile, făcut imediat. Apoi era să și uit, că era mai mult de o săptămână până la frima vizionare (și mai erau și în săptămâna de dinaintea plecării la Iași, aveam mari șanse să mă iau cu altele și să uit).

Surprinzător, n-am uitat. Ce-i drept, și reclamele pe Fb au fost corect targetate, că mi-au mai apărut anunțurile de câteva ori până la ziua Z.

Au fost trei filme, în trei zile consecutive. Primul, cel mai sonor, Tomiris. Istoric, din vremuri precreștine. Al doilea, din actualitate, „Nucul” (Zhangak tal) - viața obișnuită dintr-un sat kazah. Al treilea, „Drumul spre casă” (Doroga domoi) - contemporan, despre înstrăinare, pierderea și regăsirea rădăcinilor și a identității.

Interesante în primul rând pentru că arată o cultură diferită, cu obiceiuri diferite, dar pe undeva foarte puțin diferite, ca esență. Poate și pentru că le-am văzut cronologic și prezentau o zonă de tradiții cu care nu sunt familiarizată am putut să le văd fără să le interpretez și fără să mă identific prea mult cu ce se întâmpla acolo și de asta am putut apoi să fac niște asocieri și corelații care pe mine m-au uimit un pic.

Tomiris. 

O vreme în care existau clanuri și imperii. Aici undeva mai departe de granița ținutului în cauză, Imperiul Persan condus de Cirus al II-lea. În nord, multe clanuri și triburi mai sălbatice, mai greu de cucerit. Unul dintre ele, al masageților. O intrigă asemănătoare cu cea din Gingis Han. Un conducător, niște căpentenii care, în cârdășie cu o căpetenie a unui alt clan vecin, îl asasinează ca să pună mâna pe putere, un copil care scapă (aici o fată) și care visează la răzbunare. Crește, e cât pe ce să fie ucisă dar e salvată de unii din alt clan. Rămâne cu ei, este acceptată, devine ca de-a lor dar se știe cine este (nu este un om de rând). La un moment dat apare ocazia favorabilă pentru răzbunare - lucru care convine și căpeteniei tribului respectiv. Lupte lupte, scapă de trădători și devine regina masageților și are și un soț viteaz din cale afară. Aici intervine imperiul persan cu uneltirile sale, soțul e ucis, fiul capturat printr-un șiretlic dar preferă să se sinucidă decât să fie prizonier. După care Cirus, în mărinimia sa, chipurile ca să își prezinte părerea de rău (pentru acest chipurile accident regretabil) se oferă să o ia de nevastă pe Tomiris. Scena asta știu că o văzusem undevam habar nu am unde. Gagica, în fața tuturor căpeteniilor de trig și atribului său ținu eun discurs, ca să priceapă tot omul că propunerea generoasă era ”ori te măriți și nu avem război, adică trăiți și vă supuneți, ori refuzi dar vin și vă calc în picioare”. Apoi marea bătălie și finalul surprinzător - marea oștire persană este învinsă iar Cirus ucis.

Triburi. 

Conducătorii erau de regulă cei mai viteji, sau sângeroși, sau temuți, uneori și mai inteligenți. Legăturile de trib sau clan sau neam erau importante - pe cine te poți baza? Pe cei de-un neam cu tine.

 Deși, iată, și dintre ai tăi apar trădători, ambițioși, care vor ei să devină șefi. Iar oamenii de rând acceptă jocul ăsta, al puterii. Dacă ai noroc de un conducător mai viteaz și mai înțelept, posibil ca tribul să o ducă un pic mai bine. 

Dar oricum ar fi, tot cu măcel și omoruri se lăsa. Că intrai oricum pe teritoriul vecinilor, sau intrau ei peste tine și se lăsa cu măcel. 

Care pe care pentru resurse. Că e mai simplu să jefuiești de la alții decât să produci ceva. Erau războinici, nu agricultori. 

Deci erai tu ci tribul tău contra tribului altora. Prieteni versus dușmani. Se mai și aliau, dar mai rar..

Nucul.

Un sat. Cu urme de comunism, dar refurbish-at în democrație. Un sat care e foarte, dar foarte asemănător cu satele noastre, mai în urmă cu vreo 10 ani. 

Visul lui dom' primar, ba cu el în haine de luptător ca din triburile din filmul anterior, ba cu el furios pe cocoșul care cântă și-l trezește, așa că ia pușca și-l împușcă, apoi nevasta strigă la el de ce-ai omorât cocoșul, drept care o împușcă și pe ea, se trezește transpirat, uf, doar am visat. Acțiunea începe cu un băiețel căruia i se face circumcizia (musulmani), iar afară, în curte, se coc nucile din marele nuc. Apoi peste ani, cineva culege nucile - cu un par, lovind crengile. Munci agricole, activități casnice,uscatul căpățânilor de floarea-soarelui, diverse. O bunică îl admonestează pe nepot - când îmi aduci nora, că vreau să apuc să îmi văd nepoții. Băiatul lasă treaba și pornește să ia fata. Merge la un prieten, apoi la altul - în ideea să meargă s-o ia cu o mașină. Treburile se complică, mașina nu pornește, fata e deja nervoasă de când așteaptă să fie răpită (tatăl ei e primar în satul vecin și nu e de acord să se mărite cu un băiat nebogat). E interesant aici ritualul, cum au venit toate rudele băiatului acasă ca să aștepte logodnica, bărbații afară, pe scaune, femeile înăuntru, tot felul de obiceiuri. Fata trimite scrisoare părinților cerându-și iertare, dar taică-su și cu tot clanul (bărbații mai în putere) vin cu un camion s-o ia înapoi. Pare mare tragedie, dar era doar de negociat. Peste jumătate de an asistăm la pregătirile de nuntă. Cum merge tatăl mirelul și tocmește localul, formația, MC-ul, amestec de tradiție (bătut palma, dat banii și băut un păhărel de ceva tărie, aș fi zis vișinată după culoare, dar probabil altceva de pe la ei) și aranjament ca-n comunism - un bacșiș, o vorbă bună, pile, relații, cunoștințe. Apoi Nunta, și toate neamurile care vin. Care mai tradițional, care îmbrăcat cu pretenții, la costum, la rochie sclipicioasă, o mare amestecătură. Fix ca mai demult la noi la țară. Se dansează și ca la noi, dar nu horă, ci ceva de pe la ei. Apoi peste 9 luni, tevatură cu nașterea. La dispensarul din comună nu sunt locuri în sala de nașteri, tânăra nevastă află că o să stea pe hol. Nu-i convine, așa că se pune în mișcare mecanismul de relații și obligații. Soțul se duce la oraș să vorbească cu un prieten (MC-ul de la nuntă) ca acela să vorbească la rândul lui cu fratele său, care e judecător, și care să pună o vorbă bună la cimeva mai mare, primarul comunei, ca să îl înduplece pe doctorul satului să o bage în sala de nașteri, totuși. Se rezolvă. La final, copilașul, deja umblător, mișună prin curte în timp ce taică-su culege nucile. End.

Clanul.

Relațiile de familie sunt importante. Toată familia participă la evenimentele importante din viața fiecărui membru - și e nevoie de acordul lor. De la naștere la circumcizie, nuntă, nașterea copiilor, moarte - familia e mereu prezentă. 

Nimeni nu e foar el, e cineva mai ales pentru că face parte dintr-o familie, dintr-un clan, și asta îl definește. Știi cine ești pentru că știi cine, de unde și cum sunt ai tăi. 

Lucrurile sunt simple, ciclice, lucrurile au mersul lor, chiar dacă vremurile se schimbă. 

Oamenii trăiesc un ritm agrar, vremurile cu războinici sunt de-acum doar motiv de mândrie legat de strămoși.

Drumul spre casă.

Un kazah stabilit în Norvegia, om de știință faimos, apare pe coperele revistelor, vine cu avionul la Astana. E un om care-și neagă originile, n-a mai ținut deloc legătura cu „ai săi” și n-are nicio relație cu țara natală. Acum vine ca să discute un contract pentru firma de farma la care lucrează. Un rus care se miră că e kazah dar n-are rude în Kazahstan - „dacă n-ai rude, nu ești kazah”. Contractul pică, dar află de la patronul firmei cu care voia să facă afacerea, care-i cunoștea bunicul (deci avea familie în Kazahstan, dar n-o mai considera familie) că acesta a murit și că mai avea ferma și caii. Apare în scenă și un fost coleg din facultate cu care se întâlnește la aeroport, tot savant, care venise să lucreze în Kazahstan. Vorbind cu acest amic, tănărului dezrădăcinat îi vine o idee: dacă bunicul a murit și mai avea ferma, el ar fi singurul moștenitor. Ce-ar fi să vadă despre ce e vorba, și dacă mai e ceva, s-o moștenească și s-o vândă, să mai scoată un ban? Zis și făcut. Peripeții, mers mult până în mijlocul nicăieri-ului cu un taxi care mai ia de pe drum niște oameni de la țară (ei n-au bani, dar putem să-i ajutăm, dacă tot mergem încolo), apare și o gagică călăreață de la care află unde-ar fi ferma, care evident nu apărea pe hartă. Găsește ferma, precum și pe Stepan, îngrijitorul cailor, același din copilăria sa, doar că bătrân acum, și pe cel mai bun prieten din copilărie, acum om în toată firea. Stepan bucuros, prietenul - ursuz, cu resentimente (unde-a fost atâta amar de ani - vreo 20 - și de ce n-a dat niciun semn de viață?!). O poveste romantică se înfiripă cu călăreața, care e profesoară la școala din sat (patrioată, să ajute țara prin educație, și-a lăsat viața și familia de la Astana pentru a preda copiilor din satul x). Intrigi cu proprietatea și moștenirea, un vecin rău și hrăpăreț, conflicte cu prietenul din copilărie, descoperirea unui laborator al bunicului și a unor studii care duc la dezvoltarea unui tratament revoluționar pentru cancer. O sălățică cu de toate, ingrediente stropite din belșug cu mesaje patriotice. Ca chestie, scriptul, cu mici adaptări de culoare locală, era clasic pentru un film american sau rusesc sau whatever. Da' e mult mai ușor să vezi asta la alții decât la tine în ogradă.

Dezrădăcinatul.

Cel care își uită (sau vrea să-și uite) rădăcinile, tribul, clanul, trecutul e așa, un individ fără un sens al vieții. 

Sensul vieții i-l dă comunitatea din care face parte (prin legături de sânge și legături afective) și asta îi dă consistență în acțiuni. 

Abia după ce își regăsește rădăcinile și se împacă cu ele își găsești sensul vieții și fericirea.

Viața e modernă, cu probleme moderne. Alienarea, înstrăinarea în luptă cu identitatea de clan, de grup, acum de țară. Romantismul „obiceiurilor pământului” și al sacrificiului pentru comunitate, sentimentul datoriei.

Trei seturi de concluzii, care, puse în relație, mi-au deschis o ușă spre niște concluzii un pic surprinzătoare.

În timp, s-a păstrat atașamentul de clan, de trib, de familie și de țară (în proporții variabile, după epocă). Acestea sunt considerate cvasiunanim drept rădăcini, acel ceva unic care îți conferă unicitate și îți explică cumva existența. 

S-a păstat însă mereu opoziția față de „ceilalți”. Cei care nu-s din clan, trib, familie, țară. Ai mei, ai noștri versus ceilalți. Iar asta, oricât de lăudabil ar fi ca mod de coeziune, e în același timp și sămânță perpetuă pentru dezbinare.

Câtă vreme ai mei sunt mai importanți, mă voi gândi la scară mică. Vreau să ne fie bine nouă. Ăilalții, treaba lor. 

De aici războaie, comportament iresponsabil față de mediu, consumerism și câte și mai câte. 

De aici fragmentarea gândirii în bucățele care nu se pupă. Pentru că dacă fiecare gândește o bucățică în așa fel încât să îi fie lui și alor lui MAI bine decât altora... e deja o competiție. Ca pe vremuri, când de-a dreptul te duceai peste ei ca să le iei resursele, chiar dacă trebuia să îi măcelărești pentru asta. Acum avem alte metode, dar tot pe seama unora se clădește bunăstarea altora. Tot pe seama distrugerii resurselor generale se dezvoltă progresul. 

Partea bună e că, în timp, s-a mai mărit un pic scara la care gândim. De la trib la clan, la țară... poate ajungem odată să gândim și la scară planetară. Poate reușim să includem în gândirea noastră despre bunăstare și restul speciilor și al elementelor acestei lumi. Poate reușim să găsim cândva echilibrul, armonia...

Asta dacă sistemul din care facem parte nu ne va considera prea intruzivi, distructivi sau invadatori și nu ne va da „delete”. Noi sufocăm natura cu poluare... se găsește un virus mic care să ne... sufoce. Coincidență? Posibil.

Chestia cu specializarea și cu liderii. În străvechime conducător era cel mai puternic. Putea fi și cel mai sângeros. Cu „ceilalți” sigur, uneori și cu ai lui. Nimic nou, comportament de haită.. Mai apoi, specializarea pe roluri. Era necesar ca unii să se ocupe de ceva, ca alții să aibă timp să se ocupe de altceva. Și aici avem nenumărate exemple similare în lumea animală la speciile care trăiesc în comunitate.

Diferențe încep să apară ceva mai târziu. Liderii nu mai sunt neapărat cei mai puternici fizic. Uneori sunt mai isteți, mai vicleni, mai abili. Mai apoi își asigură și dreptul de succesiune. Dacă erai urmașul lui x, deveneai automat lider, chiar dacă n-aveai stofă și erai cam jalnic. Dar era rolul care impunea. Puterea a fost mereu un magnet, pentru că liderul, conducătorul, era ascultat de toți și toți i se supuneau. De ce? Pentru că așa erau rolurile.Cineva trebuie să conducă și cineva trebuie să se supună. Așa e datul.Și ca să se asigure că e așa, conducătorii își creează armate și sisteme prin care să fie siguri că își vor menține autoritatea. Nimeni nu se mai întreabă - dar de ce îl ascult eu pe X, care face și spune doar tâmpenii? Eventual speră să se schimbe ceva, și să vină Y în locul lui X, dar fără să se schimbe sistemul. 

De ce? Pentru că e mai simplu așa. Pentru că luăm „ce-a fost până acum” ca logic, normal și inevitabil. Ne e lene să ne gândim dacă s-ar putea aflfel. E mai ușor să ne zică altcineva ce să facem și cum să trăim. Și asta încă din preistorie. 

Clar, nu vedem unde putem face schimbarea. Aia care să ne ridice de la nivelul semianimalic la care suntem. (Nu, noi nu suntem animale, vai, cum e posibil! Da, dar nici evoluați nu suntem. Dacă am construit mașini și computere nu înseamnă că mental și uman am evoluat foarte mult față de strămoșul din triburi. Colectiv, suntem tot un soi de haită de prădători. Dovada e inconștiența noastră și iresponsabilitatea în ceea ce facem și producem în lume). 

Dar, cred că e important să începem să vedem asta. Să nu ne mai mințim. Să nu mai credem în miturile și legendele și ficțiunile noastre. Sunt frumoase, nu sunt de uitat sau de aruncat, dar e bine să le vedem lucid, fără emoție...