A fost interesant exercițiul ăsta de a scrie doar pentru mine. La un moment dat chiar mă gândeam să nu mai fac publice vreodată gândurile. Dar am ajuns la concluzia că, de fapt, nu contează. Dacă citește cineva ceva, dacă înțelege ceva sau altceva, dacă se supără sau mă judecă cineva... nu e treaba mea. Treaba mea este să fiu sinceră cu mine și să înțeleg ce sunt eu și ce caut în viața mea. Și chiar mi-a plăcut mult concluzia. Îmi place de mine, în cele din urmă, după ce-am ajuns să mă cunosc. Nu mă mai urăsc, nu mă mai compar, nu mai încerc să fiu plăcută de altcineva. M-am împrietenit cu mine și simt că e foarte bine așa. Să fiu cea mai bună prietenă a mea, pe bune.
În mod ciudat, deși toți zicem că ținem la persoana noastră, se pare că nu e așa. Zic din această proprie experiență, proaspătă încă. După ce o viață am fost nemulțumită de cum arăt, cum simt, cum mă comport, cum mă remarcă sau cum nu mă remarcă alții, de cum nu mă iubesc alții sau de cum mă iubesc alții, ce mai, de orice, de absolut orice, e destul de greu să îmi revin la starea de dinainte de-a începe să mă compar cu x sau y, când eram pur și simplu, existam și asta era suficient - cred că în copilărie, până la școală.
Și totuși, deși greu, am făcut pace cu mine. Nu mă mai judec că greșesc - nu, nu greșesc, învăț. Când faci ceva și nu-ți iese ce credeai, de fapt înveți, și asta e foarte important, să nu încetezi să înveți în permanență.
Și să nu îmi mai fac rău prin gânduri sau acțiuni a fost și este greu. Să nu mai uit de mine e în continuare greu. Să nu mă forțez să fac sau să nu fac ceva a fost greu. Să nu mă mai risipesc în zeci de activități care nu au de-a face deloc cu mine e greu, în continuare. Să am grijă de mine nu mai e așa greu, dar asta înseamnă să nu mai uit de mine, sunt legate strâns. Să fac ceea ce fac cu plăcere, cu bucurie, cu curiozitate, cu dorința de a învăța și de a mai descoperi ceva a devenit deja mult mai ușor.
Să trăiesc povestea mea, să simt mai intens clipa, viața, lumea e în continuare o mare descoperire și o provocare constantă. Câte nuanțe de albastru are cerul? Câte nuanțe de verde are natura? Câte sunete poți percepe în natură, când cică e liniște deplină? În câte feluri poți simți căldura soarelui pe piele, câte senzații poți percepe când e soare cu nori și bate vântul intermitent?
Câte lucruri poți vedea și înțelege atunci când reușești să ieși din rolul pe care ți l-ai luat ca să fii „acceptat” de societate? Cum poți vedea lucrurile altfel când nu le mai privești prin lentile deformatoare? Cum e când renunți la tot ce ai preluat de-a gata de la tot ce înseamnă ceilalți? La chestiile astea nu poți găsi răspuns și nici nu le poți descoperi decât atunci când le faci.
La categoria lucruri pe care mi le-am propus dar nu le-am reușit până acum a fost alergarea de ieri, când la 10 dimineața, duminică, când lenea e în floare, eu alergam deja. Onorabil - duminica trecută alergasem juma' de parc, acum am dat turul complet. Cu ceva crampe (uitasem de porcăriile astea, așa e când nu mai alergi o vreme, reiei toate micile suferințe de începător) care au cedat când mi-am regăsit modul de alergare de relaxare, de plăcere,(că doar nu alerg nici ca să scap ce vreun pericol, nici ca să câștig vreo cursă, ce mama naibii). Și a fost mișto, am avut vreme numai bună, cu un pic de soare, mai mult nor și răcoare, taman bine cât să nu leșin de cald. Mi-au venit și niște idei de posibile soluții de ajuns la job fără transport în comun, doar pe bază de alergare sau alte câteva variante pe care le cercetez acu.
În mod ciudat, deși toți zicem că ținem la persoana noastră, se pare că nu e așa. Zic din această proprie experiență, proaspătă încă. După ce o viață am fost nemulțumită de cum arăt, cum simt, cum mă comport, cum mă remarcă sau cum nu mă remarcă alții, de cum nu mă iubesc alții sau de cum mă iubesc alții, ce mai, de orice, de absolut orice, e destul de greu să îmi revin la starea de dinainte de-a începe să mă compar cu x sau y, când eram pur și simplu, existam și asta era suficient - cred că în copilărie, până la școală.
Și totuși, deși greu, am făcut pace cu mine. Nu mă mai judec că greșesc - nu, nu greșesc, învăț. Când faci ceva și nu-ți iese ce credeai, de fapt înveți, și asta e foarte important, să nu încetezi să înveți în permanență.
Și să nu îmi mai fac rău prin gânduri sau acțiuni a fost și este greu. Să nu mai uit de mine e în continuare greu. Să nu mă forțez să fac sau să nu fac ceva a fost greu. Să nu mă mai risipesc în zeci de activități care nu au de-a face deloc cu mine e greu, în continuare. Să am grijă de mine nu mai e așa greu, dar asta înseamnă să nu mai uit de mine, sunt legate strâns. Să fac ceea ce fac cu plăcere, cu bucurie, cu curiozitate, cu dorința de a învăța și de a mai descoperi ceva a devenit deja mult mai ușor.
Să trăiesc povestea mea, să simt mai intens clipa, viața, lumea e în continuare o mare descoperire și o provocare constantă. Câte nuanțe de albastru are cerul? Câte nuanțe de verde are natura? Câte sunete poți percepe în natură, când cică e liniște deplină? În câte feluri poți simți căldura soarelui pe piele, câte senzații poți percepe când e soare cu nori și bate vântul intermitent?
Câte lucruri poți vedea și înțelege atunci când reușești să ieși din rolul pe care ți l-ai luat ca să fii „acceptat” de societate? Cum poți vedea lucrurile altfel când nu le mai privești prin lentile deformatoare? Cum e când renunți la tot ce ai preluat de-a gata de la tot ce înseamnă ceilalți? La chestiile astea nu poți găsi răspuns și nici nu le poți descoperi decât atunci când le faci.
La categoria lucruri pe care mi le-am propus dar nu le-am reușit până acum a fost alergarea de ieri, când la 10 dimineața, duminică, când lenea e în floare, eu alergam deja. Onorabil - duminica trecută alergasem juma' de parc, acum am dat turul complet. Cu ceva crampe (uitasem de porcăriile astea, așa e când nu mai alergi o vreme, reiei toate micile suferințe de începător) care au cedat când mi-am regăsit modul de alergare de relaxare, de plăcere,(că doar nu alerg nici ca să scap ce vreun pericol, nici ca să câștig vreo cursă, ce mama naibii). Și a fost mișto, am avut vreme numai bună, cu un pic de soare, mai mult nor și răcoare, taman bine cât să nu leșin de cald. Mi-au venit și niște idei de posibile soluții de ajuns la job fără transport în comun, doar pe bază de alergare sau alte câteva variante pe care le cercetez acu.
Comentarii