Îmi dau seama, cumva într-un mod mai intens, că noi privim lumea (ne-am obișnuit să o privim) prin filtrele noastre socio-culturale, prin cutumele și obiceiurile primite de la înaintași, prin toate aceste lentile care distorsionează, filtrează și modifică în mod grav realitatea. În ultima vreme câte o chestie care se întâmplă face să-mi mai pice o lentilă, un filtru și brusc, măcar pentru câteva clipe, văd realitatea altfel.
Nu le mai știu pe toate, că a fost gradual și oricum nu mă chinui să țin minte toate schimbările de percepție dar o să le înșir pe aici pe alea mai recente, de care îmi mai amintesc cât de cât.
Mama. Oricât o iubesc, la urma urmei nu e decât un om. Și e responsabilă pentru ce face și ce nu. Sunt alegerile ei. E responsabilitatea ei. Degeaba încerc să îi spun, să îi arăt, să îi dau exemplu, dacă nu vrea, degeaba. Nu o pot „salva” de nimic și trebuie să accept asta, oricât îmi e de greu. Și trebuie să accept și că orice e posibil în orice moment, nu știu cât va mai fi aici, cum va evolua, ce alegeri va vrea să facă și ce nu. Nu pot decât să mă bucur azi, acum că e încă aici, că e încă cât de cât ok.
Amici, prieteni, colegi. Fiecare este cum este și poate cât poate. Nu are rost să aștept ceva din partea lor. E minunat că există și mă pot bucura că am parte de ei aici și acum. Nu se știe niciodată ce va mai fi nici peste 5 minute, darămite mâine. Și orice vorbe sau fapte care parcă-mi pică prost sunt de fapt irelevante. Nu e problema mea, chiar dacă m-ar critica sau mi-ar reproșa ceva - e doar la ei. Așa cum e doar la mine dacă mă supăr sau mă oftic. Înseamnă că aveam așteptări, judecăți, prejudecăți și iar priveam respectiva relație prin filtre deformatoare. Și, ca și în cazul maică-mi, nu poți ajuta pe cineva, oricât îți e de drag dacă nu vrea. Ceea ce îi oferi poate să îi pară irelevant, nefolositor, sau poate chiar jignitor, dar asta ține doar de el/ea și de cum vede lumea, prin ce lentile, cum îi alare realitatea. Asta a fost o pilută greu de înghițit pentru mine. Cum tot încercam să ajut pe câte cineva, să fac chestii care le-ar fi benefice unora sau altora, să propun lucruri care ar ajuta și să mă simt afectată câd văd reacții de respingere. Da, n-avea legătură cu mine reacția lor. Doar reacția mea la reacția alor avea legătură cu așteptările mele greșite - ca orice așteptări, de fapt.
Iubire. Iubirea pur și simplu există. Nu are forme sau limite, nu are condiționări. Reciprocitatea e o dorință umană, dar nu ține de iubire, ci doar de oamenii imperfecți care suntem. Faptul că mă aștept la ceva, orice, e doar în capul meu. Iubirea se simte și se trăiește și atât. E cu totul altfel decât mi-am imaginat, dacât o prezintă imaginarul colectiv, e mult mai simplă și de aceea mai complicat de înțeles de către noi, complicații. E legătura dintre oameni, pe care nu o vedem sau o ignorăm din cauza tonelor de lentile cu care privim lumea. Și e o legătură foarte puternică, pentru că ne hrănește. Nu poți decât să te lași dus de ea, relaxat, cum ai face pluta pe apă, sau te-ai lăsa purtat de apă când înoți. Doar că simți că te dizolvi și tu , sau mai degrabă că faci parte din ea, nu plutești ca un corp străin. Iar inima e cumva busola. A simți cu inima, nu cu mintea e singura modalitate de a naviga în oceanul ăsta de iubire imaterial.
Cea mai recentă chestie a fost ruperea legărurii afective cu Pastelul. După ce m-a sunat Dana și mi-a făcut acea „propunere pe care n-o pot refuza” și care nu folosește nimănui, poate doar ei în capul ei, că ar „face dreptate” între cei cărora li se dă de muncă de le iese pe nas și cei cărora nu li se dă de muncă (parcă noi am cere asta) am avut niște ore foarte agitate. Speaker demotivațional total, asta a fost Dana pentru mine. Suficient cât să îmi dau seama că aia cu mi-e dor de voi și cu dreptatea pentru toți e extrem de relativă și că, într-un fel, mi-a revelat, fără să vrea, că în mintea ei eu sunt vinovată că nu am de muncă (și că de aia nici n-am cum să mă aștept să încerce să îmi găsescă ceva util de făcut, sunt o povară, deci, într-o perspectivă long term, dacă nu se termină criza, o să mă zboare de n-o să mă văd, după ce-și va fi construit în minte justificările solide că e spre binele tuturor inclusiv al meu etc etc. Da, a fost o pilulă amară, dart era nevoie de asta ca să îmi spulbere falsa siguranță că chiar vom lupta cot la cot până la ultima suflare etc etc. O firmă e doar o firmă și un patron e doar un patron, oricât ar fi de minunat. So, sunt pe cont propriu (de fapt am fost mereu așa, dar nu mi-am dat seama și m-am lăsat prinsă în iluzii liniștitoare).
Nu le mai știu pe toate, că a fost gradual și oricum nu mă chinui să țin minte toate schimbările de percepție dar o să le înșir pe aici pe alea mai recente, de care îmi mai amintesc cât de cât.
Mama. Oricât o iubesc, la urma urmei nu e decât un om. Și e responsabilă pentru ce face și ce nu. Sunt alegerile ei. E responsabilitatea ei. Degeaba încerc să îi spun, să îi arăt, să îi dau exemplu, dacă nu vrea, degeaba. Nu o pot „salva” de nimic și trebuie să accept asta, oricât îmi e de greu. Și trebuie să accept și că orice e posibil în orice moment, nu știu cât va mai fi aici, cum va evolua, ce alegeri va vrea să facă și ce nu. Nu pot decât să mă bucur azi, acum că e încă aici, că e încă cât de cât ok.
Amici, prieteni, colegi. Fiecare este cum este și poate cât poate. Nu are rost să aștept ceva din partea lor. E minunat că există și mă pot bucura că am parte de ei aici și acum. Nu se știe niciodată ce va mai fi nici peste 5 minute, darămite mâine. Și orice vorbe sau fapte care parcă-mi pică prost sunt de fapt irelevante. Nu e problema mea, chiar dacă m-ar critica sau mi-ar reproșa ceva - e doar la ei. Așa cum e doar la mine dacă mă supăr sau mă oftic. Înseamnă că aveam așteptări, judecăți, prejudecăți și iar priveam respectiva relație prin filtre deformatoare. Și, ca și în cazul maică-mi, nu poți ajuta pe cineva, oricât îți e de drag dacă nu vrea. Ceea ce îi oferi poate să îi pară irelevant, nefolositor, sau poate chiar jignitor, dar asta ține doar de el/ea și de cum vede lumea, prin ce lentile, cum îi alare realitatea. Asta a fost o pilută greu de înghițit pentru mine. Cum tot încercam să ajut pe câte cineva, să fac chestii care le-ar fi benefice unora sau altora, să propun lucruri care ar ajuta și să mă simt afectată câd văd reacții de respingere. Da, n-avea legătură cu mine reacția lor. Doar reacția mea la reacția alor avea legătură cu așteptările mele greșite - ca orice așteptări, de fapt.
Iubire. Iubirea pur și simplu există. Nu are forme sau limite, nu are condiționări. Reciprocitatea e o dorință umană, dar nu ține de iubire, ci doar de oamenii imperfecți care suntem. Faptul că mă aștept la ceva, orice, e doar în capul meu. Iubirea se simte și se trăiește și atât. E cu totul altfel decât mi-am imaginat, dacât o prezintă imaginarul colectiv, e mult mai simplă și de aceea mai complicat de înțeles de către noi, complicații. E legătura dintre oameni, pe care nu o vedem sau o ignorăm din cauza tonelor de lentile cu care privim lumea. Și e o legătură foarte puternică, pentru că ne hrănește. Nu poți decât să te lași dus de ea, relaxat, cum ai face pluta pe apă, sau te-ai lăsa purtat de apă când înoți. Doar că simți că te dizolvi și tu , sau mai degrabă că faci parte din ea, nu plutești ca un corp străin. Iar inima e cumva busola. A simți cu inima, nu cu mintea e singura modalitate de a naviga în oceanul ăsta de iubire imaterial.
Cea mai recentă chestie a fost ruperea legărurii afective cu Pastelul. După ce m-a sunat Dana și mi-a făcut acea „propunere pe care n-o pot refuza” și care nu folosește nimănui, poate doar ei în capul ei, că ar „face dreptate” între cei cărora li se dă de muncă de le iese pe nas și cei cărora nu li se dă de muncă (parcă noi am cere asta) am avut niște ore foarte agitate. Speaker demotivațional total, asta a fost Dana pentru mine. Suficient cât să îmi dau seama că aia cu mi-e dor de voi și cu dreptatea pentru toți e extrem de relativă și că, într-un fel, mi-a revelat, fără să vrea, că în mintea ei eu sunt vinovată că nu am de muncă (și că de aia nici n-am cum să mă aștept să încerce să îmi găsescă ceva util de făcut, sunt o povară, deci, într-o perspectivă long term, dacă nu se termină criza, o să mă zboare de n-o să mă văd, după ce-și va fi construit în minte justificările solide că e spre binele tuturor inclusiv al meu etc etc. Da, a fost o pilulă amară, dart era nevoie de asta ca să îmi spulbere falsa siguranță că chiar vom lupta cot la cot până la ultima suflare etc etc. O firmă e doar o firmă și un patron e doar un patron, oricât ar fi de minunat. So, sunt pe cont propriu (de fapt am fost mereu așa, dar nu mi-am dat seama și m-am lăsat prinsă în iluzii liniștitoare).
......
(Later edit. Las și ce am gândit inițial, să se vadă cum te păcălește mintea, cât de greu e să nu-i judeci pe alții.)
M-a sunat Dana, în procesul administrativ de a face cererea de concediu. Am fost cam piesele off, s-a prins din tonul meu că nu e de bine, așa că i-am spus tot ce gândeam - adică ce am zis mai sus. Mi-a explicat, nu am înțeles, dar mi-am dat seama că îmi scapă ceva, așa că am rugat-o să îmi explice încă o dată ce beneficiu are Paștelui dacă îmi iau concediu acum. Într-un final, am înțeles, da, avea dreptate, este un avantaj pentru mai târziu, după reluarea muncii, în termeni financiari. Atunci, după ce am înțeles că avea sens, m-am liniștit. Se pare că pe mine mă râcâie pe creier chestiile care nu au sens - my bad.
.......
Concluzia? Trebuie să îmi șterg din minte tot ce știu despre lumea asta, să dezînvăț totul și să învăț totul de la zero, dar nu prin filtrele trecutului, ci privind realitatea brută. Cred că doar așa o să pot vedea care sunt opțiunile și oportunitățile și ce pot face cu adevărat.
Concluzia? Trebuie să îmi șterg din minte tot ce știu despre lumea asta, să dezînvăț totul și să învăț totul de la zero, dar nu prin filtrele trecutului, ci privind realitatea brută. Cred că doar așa o să pot vedea care sunt opțiunile și oportunitățile și ce pot face cu adevărat.
Comentarii