Cugetări și confesiuni

La vreme de toamnă și ceas de seară, în vreme ce paginam biografia lui Brâncuși mi s-au strecurat în minte gânduri, senzații, amintiri... Ceva, un gând (parcă străin mie) mă îndemna să pun mâna pe telefon și să sun pe cineva anume. Pe cineva la care țin foarte mult (poate chiar îl iubesc, naiba știe, încurcate și derutante sunt căile sentimentelor) și care (cred că) nu are habar de asta. Sau poate are.

M-am certat cu gândul ăla străin: cum să îl sun și ce să-i spun? Bună, te-am sunat că mi-e dor de tine și te iubesc (cred)? Hell, no! Și mai ales să sun! eu care am fobie să sun în general oamenii, d-ăia nu vorbesc decât din an în Paște cu prietenii, că nu sun. Și hai să zic că dacă aș ști că mă fac doar eu de râs și de tot penibilul, aș face-o, să scap de gândul ăsta și gata - și să mi se risipească prostiile din cap. Curaj aș avea și nici de faptul că m-aș simți de căcat eu nu îmi pasă. Da' l-aș pune pe omul ăla într-o situație incomodă și penibilă, să nu îi mai vină să dea ochii cu mine, să nu se mai poată comporta normal de teamă să nu știu ce să fac sau cred sau simt eu, să îi vină să își ia câmpii și să se ascundă în gaură de șarpe... Și nu numai pe el, că mai sunt și alte necunoscute în ecuație, chestie care de fapt m-a făcut de la bun început să stau deoparte, să nu zic nimic și să nu mă bag în poveștile altora.

Oricum, mai degrabă, de-ar mai fi vreodată să îi spun cuiva așa ceva... ar fi față în față, ca măcar să îmi asum tot penibilul situației da' măcar să fac în așa fel încât omul să nu se simtă dator să zică sau să facă ceva - măcar să nu se simtă penibil să mai dea ochii cu mine.

Afurisit gând! Cu ocazia asta mi-am amintit de ultima dată când i-am spus cuiva treaba asta. Aparent n-a picat foarte prost informația, dar la cum s-a comportat în zilele următoare a dovedit că nu prea știa pe unde să scoată cămașă, drept care a procedat într-un fel care m-a făcut să mă simt mai mult decât penibil, m-am simțit ultimul om. Dar surprinzător, la cât de nașpa a fost, tot am supraviețuit - chestia aia cu ce nu te omoară te face mai puternic. Nici măcar nu îi port pică. Atât s-a putut.

Acum, încercând să mă înțeleg eu pe mine și toate aberațiile care îmi trec prin cap, proprii sau bizare, și toate senzațiile explicabil și inexplicabile care mă bântuie demult, cam de când a apărut el... Le arunc aici de-a valma, că oricum nu înțeleg nimic. Mai multe coincidențe, chestii bizare care s-au întâmplat de-a lungul timpului în prezența lui (unele minore, altele uimitoare de-a dreptul)... Senzații inexplicabile. Gânduri care o iau razna. Imaginația pe câmpii. Stări ciudate. Toate în contradicție (sau cu indulgență paralele) cu realitatea. O nebunie totală. Mintea în contradicție cu sufletul. Așa că la urmă urmei, o fi având dreptatea lui și piticul de pe creier care voia să pun mâna și să rup pisica-n două...
Dar e un pic ciudat momentul. Nu când mintea și sufletul se cafteau la greu și mă treceam singură prin toate chinurile iadului... Ci acum, când m-am mai liniștit, când am acceptat cu seninătate (în sfârșit, după lupte seculare cu propriile-mi vechi nesiguranțe și frici) că lucrurile sunt exact așa cum sunt, nu cum mi-aș dori eu, că nu am decât să fiu prezentă în fiecare clipă a vieții mele acum (fie ea bună sau rea) și nu să sper nu știu ce, și să nu cred în cine știe ce în vreun viitor... Acum, când simt că nu prea contează dacă mă iubește sau nu cineva... Când sunt după mult timp mai echilibrată... Țop! Gândul ăsta, atât de parcă nu al meu. Tare ciudat. Mă rog, ca de la un început toată povestea asta. Mda, cred că așa ar trebui să o distilez, ca o poveste fantastică. Murakami ar fi invidios, poate. Norocul lui că nu îmi iese să scriu romane. Doar aberații. Și alea micuțe. Mă rog. Pardon. Scuzați.