Dintre gândurile ce-mi tropăie prin minte azi dimineață a ieșit iar la lumină unul, mi-am promis că îl analizez pe îndelete.
Este vorba de momentele în care cineva ne enervează, cineva ni se pare că ne ceartă sau ne reproșează ceva sau chiar ne atacă verbal în vreun fel. Acele reacții ale altora de care ne temem și pe care le luăm personal, ne dor, ne rănesc, ni se par nedrepte. Lucruri care ne fac să ne temem să spunem sau să facem ceva, sau pur și simplu să fim pur și simplu noi înșine. Judecata, critica, reproșurile altora...
Ca răspuns, devenim agresivi, defensivi, răspundem cu aceeași monedă, folosim sarcasmul, ironia, furia, violență sau închiderea completă în noi înșine (sau câte și mai câte!)...
Mică mea revelație e că, de fapt, asta e un fel de cursă a înarmărilor. Și se bazează mereu pe bănuială că celălalt are ceva cu tine, îi atribuim mereu rele intenții... Daaar... (cu rare excepții), aproape întotdeauna celălalt n-are nimic cu tine. De obicei reacționează negativ la ceva din comportamentul tău, ceva ce îi pune în alertă sensibilitățile, orgoliul, prejudecățile - adică condiționări - sau cine știe ce răni vechi de care nu ai cum să știi. Deci când cineva te calcă pe nervi, te înfurie, te jignește, umilește etc etc... deși pare a fi ceva personal, că ar avea ceva împotriva ta... de fapt nu are nimic cu tine. E o reacție automată de autoprotejare față de propriile frici și probleme ascunse sub preș. E greu să nu iei personal când cineva sare la tine, dar de fapt... nu are legătură cu tine, ci cu faptul că acel cineva suferă, ceva l-a rănit cândva și ceva din ce faci sau pari tu îi aduce aminte dureros de acel ceva. Și reacționează violent.
Frumos raționament... păcat doar că nici măcar eu nu apuc de fiecare dată să îmi amintesc asta înainte de a mă enerva sau de a lua ceva la modul personal... Dar poate la un moment dat...
Este vorba de momentele în care cineva ne enervează, cineva ni se pare că ne ceartă sau ne reproșează ceva sau chiar ne atacă verbal în vreun fel. Acele reacții ale altora de care ne temem și pe care le luăm personal, ne dor, ne rănesc, ni se par nedrepte. Lucruri care ne fac să ne temem să spunem sau să facem ceva, sau pur și simplu să fim pur și simplu noi înșine. Judecata, critica, reproșurile altora...
Ca răspuns, devenim agresivi, defensivi, răspundem cu aceeași monedă, folosim sarcasmul, ironia, furia, violență sau închiderea completă în noi înșine (sau câte și mai câte!)...
Mică mea revelație e că, de fapt, asta e un fel de cursă a înarmărilor. Și se bazează mereu pe bănuială că celălalt are ceva cu tine, îi atribuim mereu rele intenții... Daaar... (cu rare excepții), aproape întotdeauna celălalt n-are nimic cu tine. De obicei reacționează negativ la ceva din comportamentul tău, ceva ce îi pune în alertă sensibilitățile, orgoliul, prejudecățile - adică condiționări - sau cine știe ce răni vechi de care nu ai cum să știi. Deci când cineva te calcă pe nervi, te înfurie, te jignește, umilește etc etc... deși pare a fi ceva personal, că ar avea ceva împotriva ta... de fapt nu are nimic cu tine. E o reacție automată de autoprotejare față de propriile frici și probleme ascunse sub preș. E greu să nu iei personal când cineva sare la tine, dar de fapt... nu are legătură cu tine, ci cu faptul că acel cineva suferă, ceva l-a rănit cândva și ceva din ce faci sau pari tu îi aduce aminte dureros de acel ceva. Și reacționează violent.
Frumos raționament... păcat doar că nici măcar eu nu apuc de fiecare dată să îmi amintesc asta înainte de a mă enerva sau de a lua ceva la modul personal... Dar poate la un moment dat...
Comentarii