La un moment dat mă gândeam la toată treaba asta cu trecutul care ne condiționează, ne influențează gândurile și acțiunile, la felul în care ajungem să ne formăm o imagine despre noi înșine, o imagine despre ceilalți, și alții își creează o imagine despre noi... De fapt gândul venise invers, legat de imaginea pe care ne-o lipesc alții pe frunte, ne consideră "așa" (adică într-un fel oarecare și simplist) și nu văd nimic altceva, nici nu le trece vreun gând prin minte că am putea fi mult mai mult de atât, ne tratează ca atare și cumva acceptăm asta și începem să ne vedem și noi "așa" [de exemplu - faci bine asta, dar nu faci asta, nu ești așa, nu ești potrivit(ă) pentru asta; și chiar începi să crezi că nu poți face x sau y chestie].
Să revin totuși la firul dezlânat al gândului. Sunt toate faptele, gândurile și acțiunile noastre din trecut definitorii în mod categoric pentru ce și cine suntem acum, azi? La primul gând ai zice că da. Și totuși nu întru totul, aș zice. Trecutul explică acțiunile trecute, prezintă ce și cum ai fost la un moment dat sau la mai multe momente de timp. Azi depinzi de trecut prin modul în care gândești tu despre tine și cumgândesc alții despre tine, dar nu ești doar o consecință a ceea ce a fost.
Dacă accepți că trecutul a trecut și nu mai există, îți dai seama că nu te mai limitează nimic. Dacă ce cred alții despre tine e doar imagine, și încă una bazată pe trecut, îți dai seama că nu are nicio valoare pentru ceea ce ești acum. Poți fi un om nou în fiecare zi, în sensul că poți lua decizii bruște prin care să schimbi radical starea de fapt. Totul e să fii și foarte conștient de ce faci, să știi ce și de ce faci și să îți asumi complet decizia. Nu pot spune că am ajuns în punctul ăla, sunt pe undeva unde doar mi-am dat seama de ce înseamnă prezentul și clipa actuală, cu toată multitudinea de posibilități latente ce există concomitent în această clipă. Am rămas cumva cu gura căscată dându-mi seama că bunăoară un același banal drum spre casă e în fiecare zi altfel; sau că, de fapt, dacă la un moment dat mă duc undeva și n-am chef să mă mai întorc, chiar pot să fac asta, desigur, cu riscurile asumate de rigoare. Exagerez, e un exemplu mai radical ăsta, dar e valabil și în decizii mici. Să nu mai fac chestii doar pentru că așa se face, să nu fac chestii pentru alții sau din cauza altora (adică ținănd cont de părerea sau judecata altora, pozitivă sau negativă), să nu încerc să fiu pe placul altcuiva, să nu preiau de-a gata părerile sau emoțiile altora... Cumva să fiu mai conștientă de ce e din mine și ce vine din exterior, ce e preluat și e în conflict cu mine. Wishful thinking, că e greu de cernut și înțeles ce și de unde e, ce e autentic, ce e de împrumut, ce e preluat.
Cumva, ideea necizelată, așa cum mi-a trăznit prin cap, e că trecutul nu mă definește ca ceea ce sunt acum. Explică multe, dar este incomplet. Sunt (vorbesc generic, eul ăsta poate fi fiecare dintre noi) acum mult mai mult decât suma acțiunilor, gândurilor, sentimentelor și pățaniilor mele trecute. Și e alegerea mea să fiu mai mult decât suma unor condiționări.
Cumva am impresia că asta este libertatea. Eliberarea de condiționări, de limitări - nu haotică și rebelă, ci foarte lucidă, conștientă și asumată.
Să revin totuși la firul dezlânat al gândului. Sunt toate faptele, gândurile și acțiunile noastre din trecut definitorii în mod categoric pentru ce și cine suntem acum, azi? La primul gând ai zice că da. Și totuși nu întru totul, aș zice. Trecutul explică acțiunile trecute, prezintă ce și cum ai fost la un moment dat sau la mai multe momente de timp. Azi depinzi de trecut prin modul în care gândești tu despre tine și cumgândesc alții despre tine, dar nu ești doar o consecință a ceea ce a fost.
Dacă accepți că trecutul a trecut și nu mai există, îți dai seama că nu te mai limitează nimic. Dacă ce cred alții despre tine e doar imagine, și încă una bazată pe trecut, îți dai seama că nu are nicio valoare pentru ceea ce ești acum. Poți fi un om nou în fiecare zi, în sensul că poți lua decizii bruște prin care să schimbi radical starea de fapt. Totul e să fii și foarte conștient de ce faci, să știi ce și de ce faci și să îți asumi complet decizia. Nu pot spune că am ajuns în punctul ăla, sunt pe undeva unde doar mi-am dat seama de ce înseamnă prezentul și clipa actuală, cu toată multitudinea de posibilități latente ce există concomitent în această clipă. Am rămas cumva cu gura căscată dându-mi seama că bunăoară un același banal drum spre casă e în fiecare zi altfel; sau că, de fapt, dacă la un moment dat mă duc undeva și n-am chef să mă mai întorc, chiar pot să fac asta, desigur, cu riscurile asumate de rigoare. Exagerez, e un exemplu mai radical ăsta, dar e valabil și în decizii mici. Să nu mai fac chestii doar pentru că așa se face, să nu fac chestii pentru alții sau din cauza altora (adică ținănd cont de părerea sau judecata altora, pozitivă sau negativă), să nu încerc să fiu pe placul altcuiva, să nu preiau de-a gata părerile sau emoțiile altora... Cumva să fiu mai conștientă de ce e din mine și ce vine din exterior, ce e preluat și e în conflict cu mine. Wishful thinking, că e greu de cernut și înțeles ce și de unde e, ce e autentic, ce e de împrumut, ce e preluat.
Cumva, ideea necizelată, așa cum mi-a trăznit prin cap, e că trecutul nu mă definește ca ceea ce sunt acum. Explică multe, dar este incomplet. Sunt (vorbesc generic, eul ăsta poate fi fiecare dintre noi) acum mult mai mult decât suma acțiunilor, gândurilor, sentimentelor și pățaniilor mele trecute. Și e alegerea mea să fiu mai mult decât suma unor condiționări.
Cumva am impresia că asta este libertatea. Eliberarea de condiționări, de limitări - nu haotică și rebelă, ci foarte lucidă, conștientă și asumată.
Comentarii