Am pornit în excursia la Vârful cu dor şi Colții lui Barbeş cu o frică bine temperată. Joi seara, la şedința de ghizi, am descoperit că nici unul dintre noi cei 4 nu făcuse traseul. Ninsese deja şi urma să mai ningă. Şi nu ştiam care e starea traseului în aceste condiții. Ninsoarea se pornise după cum mă aşteptam încă de cu noaptea.
M-am echipat, mi-am făcut curaj şi am pornit. Ningea, pe străzi nici țipenie la ora 5, şi bătea vântul.
Am ajuns cu metroul la Horoscop - punctul de întâlnire - autocarul nu se vedea, şi abia la a doua privire am văzut grupul nostru adăpostit de ninsoare sub streaşina blocului.
A sosit şi autocarul, don' şofer simpatic, ne-am instalat, s-a retras doar un singur participant, în rest veniseră toți. 34. şi noi 4 ghizi.
Ovidiu se ocupa de relația cu şoferul. Se informase şi despre traseu, despre cum e zăpada... Şi noi, fiecare, ne informaserăm şi teama s-a mai dus. Aveam planuri, plan de rezervă, ştiam cum să împărțim timpul pentru dus şi întors cât să coborâm pe lumină... Acum trebuia să vorbim cu grupul, să le prezentăm alternativele - urcat pe jos din Sinaia până la cota 1400 sau utcat cu telegondola până la 1400. Pe jos însemna încă 2 ore, ceea ce presupunea că nu vom avea timp să ajungem la Vârful cu dor. Majoritatea a votat telegondolă.
Drumul de la Bucureşti la Sinaia a fost ok, cu vreo două zone cu trafic aglomerat în urma utilajelor de deszăpezire. Zăpadă pe majoritatea drumului. Cu toate astea, am ajuns în Sinaia la ora sperată, ba chiar la telegondolă, cu toată zăpada de pe strada Furnica. Daar... surpriză, telegondola nu funcționa. Dar în timp ce urcam cu autocarul văzusem telecabina circulând. Am căutat nr de tel, am sunat, am avut confirmarea că da, circulă, cât e tariful şi ce program are. Între timp m-a sunat salvamontul (întrebasem vineri pe aplicație dacă e ok traseul pe care vrem să mergem) şi am vorbit cu ei, am aflat ca e ok traseul, doar că bate bântul destul de tare sus şi e ceață. Să avem grijă, dar că nu sunt probleme.
Între timp colegii anunțaseră grupul că mergem la telecabină şi coboram din nou spre centru. În Sinaia ningea liniştit, ca în poveşti.
Telecabina săraca, antică cun e, funcționa bine şi ne-a dus rapid la cota 1400. La ieşirea din stația telecabinei ne-a luat în primire vântul. Aici Ovidiu a mai vorbit cu un salvamontist care ne-a dat nişte indicații la ce zone să fim atenți şi pe unde să o luăm şi am pornit.
Planul era să o luăm pe dungă roşie, iar unde se desparte drumul de iarnă de cel de vară să mergem pe cel de iarnă. Ningea intens, ne înfundam în zăpadă la fiecare pas dar aveam noroc că totuşi trecuse un utilaj care măcar cu şenilele mai tasase ceva. Urcam, urcam în ritm susținut, poate prea susținut pentru cei de la coada grupului, care rămâneau în urmă constant. Făceam pauze şi ne regrupam. Ovidiu mergea în față Vlad prin grup, eu prin grup mai spre coadă iar Lili era măturică.
La un moment dat am clar senzația că am luat-o pe drumul de vară. În vreo 10 minute facem pauză de regrupare şi Ovidiu ne confirmă că a ales varianta de vară, pentru că traseul de iarnă era virgin, nu mersese nimeni pe acolo, era zăpadă mare şi era ditamai efortul să faci drum. Ok, fie, înțelegem.
Înotăm prin zăpadă mai departe. Recunosc drumul, îl făcusem acum vreun an cu Călător prin România, mai pe toamnă, când am urcat de la cota 1400 la cota 2000 şi apoi pe platou. Urcasem pe acest drum de vară, că era puțină zăpadă. Acum totul era alb şi alb pâclos cețos - drumul, versanții, cerul, zarea, fulgii... Şi mergem şi mergem, la un moment dat Ovidiu şi Vlad fac schimb, dar Vlad, la cei 2 metri ai lui are un ritm prea rapid şi ultimii rămân mult în urmă. Schimbă din nou.
Vedeam versanții plini de zăpadă şi mintea se cutremura la gândul că zăpada asta proaspătă nu e foarte stabilă şi dacă... Am mers tot drumul cu inima strânsă până am dat de locul unde traseul de iarnă se unea cu cel de vară. Aici a fost o mică pauză, noi cei 4 am vorbit între noi, ne-am uitat pe Munții Noştri şi am văzut ce urmează, ce intersecții şi cam pe unde să fim atenți să ieşim spre Vârful cu Dor.
Am pornit mai departe. Deja intraserăm pe zona cu vânt (până acum am fost feriți, aşa că transpiraserăm binişor la urcuş). Am dat de intersecția unde marcajul bandă roşie o urca la stânga. Nici urmă de pas de om, doar stâlpii îngropați în zăpadă. Ovidiu a încercat să o ia încolo şi a intrat în zăpadă până la brâu. A decis că nu e posibil pe acolo. Mai era o şansă mai încolo, pe cruce galbenă.
Aici au capitulat primii turişti. Un cuplu a zis gata, nu mai putem nici un pas în plus, ne întoarcem. Vlad a decis să se întoarcă cu ei şi între timp am mai vorbit şi au mai renunțat încă doi sau trei. Au plecat înapoi. Cu grupul am rămas 3.
Am mers încă o vreme până la construcția neterminată unde se împărțeau traseele. Aici aceeaşi poveste. Drum neumblat, zăpadă mare. Ovidiu vorbea cu parte din grup şi le explica că nu are rost să provocăm soarta, şi că mai bine, ca să nu ne întoarcem deja, să urcăm la cabana Miorița.
Am urcat pieptiş versantul prin zăpadă şi un vânt puternic şi rece care ne-a înghețat transpirația instantaneu. La Miorița închis. A fost salvatoare ideea să mai urcăm un pic până la cota 2000 - noroc că se ridicase un pic ceața şi se vedea că e aproape - unde să ne încălzim la un ceai. Am ajuns degerați aproape. Ceaiul a fost ca o licoare a zeilor, ne-a readus la viață. Am avut vreo jumătate de oră să ne dezghețăm şi să ne revenim.
Aici s-a făcut o nouă împărțire de grup, 7 au vrut să coboare cu telecabina, restul pe jos pe acelaşi traseu ca la venire. A rămas să cobor eu cu telecabina şi cei 7 iar la Sinaia să vorbesc cu Vlad şi să ne regăsim cu prima parte din grup până ajung şi ceilalți.
A fost ok şi aşa, am mai trăncănit pe parcurs cu grupulețul meu de 7, am ajuns repede în Sinaia, am vorbit cu Vlad şi am aflat unde sunt, o fată a căutat pe gps unde era locul şi am ajuns cu toții cu bine la Narghila, unde i-am găsit şi pe ceilalți. Am avut timp berechet să mâncăm o ciorbă, să bem un ceai şi să ne încălzim. Ba chiar am tras o mică plimbare prin parcul cazinoului până au ajuns şi cei ce au coborât până la 1400.
Am stat să mănânce şi ei şi să se dezmorțească apoi am pornit voioşi spre casă (după ce ne-a recuperat autocarul). Drumul era liber şi foarte bine curățat acum, seara, aşa că am ajuns foarte repede în Bucureşti.
Bucureştiul ne-a primit cu lapoviță şi vânt rece, dar şi cu o feerie de luminițe care în atmosfera de iarnă păreau aproape ok.
În concluzie, adevărata învățare e atunci când chiar faci acel ceva. Teoria, ok, eventual îți aminteşti chesta aia sau cealaltă, dar când chiar eşti în situația în care trebuie să faci, abia atunci simți că înveți. Şi niciodată dracul nu e atât de negru ca în imaginație.
M-am echipat, mi-am făcut curaj şi am pornit. Ningea, pe străzi nici țipenie la ora 5, şi bătea vântul.
Am ajuns cu metroul la Horoscop - punctul de întâlnire - autocarul nu se vedea, şi abia la a doua privire am văzut grupul nostru adăpostit de ninsoare sub streaşina blocului.
A sosit şi autocarul, don' şofer simpatic, ne-am instalat, s-a retras doar un singur participant, în rest veniseră toți. 34. şi noi 4 ghizi.
Ovidiu se ocupa de relația cu şoferul. Se informase şi despre traseu, despre cum e zăpada... Şi noi, fiecare, ne informaserăm şi teama s-a mai dus. Aveam planuri, plan de rezervă, ştiam cum să împărțim timpul pentru dus şi întors cât să coborâm pe lumină... Acum trebuia să vorbim cu grupul, să le prezentăm alternativele - urcat pe jos din Sinaia până la cota 1400 sau utcat cu telegondola până la 1400. Pe jos însemna încă 2 ore, ceea ce presupunea că nu vom avea timp să ajungem la Vârful cu dor. Majoritatea a votat telegondolă.
Drumul de la Bucureşti la Sinaia a fost ok, cu vreo două zone cu trafic aglomerat în urma utilajelor de deszăpezire. Zăpadă pe majoritatea drumului. Cu toate astea, am ajuns în Sinaia la ora sperată, ba chiar la telegondolă, cu toată zăpada de pe strada Furnica. Daar... surpriză, telegondola nu funcționa. Dar în timp ce urcam cu autocarul văzusem telecabina circulând. Am căutat nr de tel, am sunat, am avut confirmarea că da, circulă, cât e tariful şi ce program are. Între timp m-a sunat salvamontul (întrebasem vineri pe aplicație dacă e ok traseul pe care vrem să mergem) şi am vorbit cu ei, am aflat ca e ok traseul, doar că bate bântul destul de tare sus şi e ceață. Să avem grijă, dar că nu sunt probleme.
Între timp colegii anunțaseră grupul că mergem la telecabină şi coboram din nou spre centru. În Sinaia ningea liniştit, ca în poveşti.
Telecabina săraca, antică cun e, funcționa bine şi ne-a dus rapid la cota 1400. La ieşirea din stația telecabinei ne-a luat în primire vântul. Aici Ovidiu a mai vorbit cu un salvamontist care ne-a dat nişte indicații la ce zone să fim atenți şi pe unde să o luăm şi am pornit.
Planul era să o luăm pe dungă roşie, iar unde se desparte drumul de iarnă de cel de vară să mergem pe cel de iarnă. Ningea intens, ne înfundam în zăpadă la fiecare pas dar aveam noroc că totuşi trecuse un utilaj care măcar cu şenilele mai tasase ceva. Urcam, urcam în ritm susținut, poate prea susținut pentru cei de la coada grupului, care rămâneau în urmă constant. Făceam pauze şi ne regrupam. Ovidiu mergea în față Vlad prin grup, eu prin grup mai spre coadă iar Lili era măturică.
La un moment dat am clar senzația că am luat-o pe drumul de vară. În vreo 10 minute facem pauză de regrupare şi Ovidiu ne confirmă că a ales varianta de vară, pentru că traseul de iarnă era virgin, nu mersese nimeni pe acolo, era zăpadă mare şi era ditamai efortul să faci drum. Ok, fie, înțelegem.
Înotăm prin zăpadă mai departe. Recunosc drumul, îl făcusem acum vreun an cu Călător prin România, mai pe toamnă, când am urcat de la cota 1400 la cota 2000 şi apoi pe platou. Urcasem pe acest drum de vară, că era puțină zăpadă. Acum totul era alb şi alb pâclos cețos - drumul, versanții, cerul, zarea, fulgii... Şi mergem şi mergem, la un moment dat Ovidiu şi Vlad fac schimb, dar Vlad, la cei 2 metri ai lui are un ritm prea rapid şi ultimii rămân mult în urmă. Schimbă din nou.
Vedeam versanții plini de zăpadă şi mintea se cutremura la gândul că zăpada asta proaspătă nu e foarte stabilă şi dacă... Am mers tot drumul cu inima strânsă până am dat de locul unde traseul de iarnă se unea cu cel de vară. Aici a fost o mică pauză, noi cei 4 am vorbit între noi, ne-am uitat pe Munții Noştri şi am văzut ce urmează, ce intersecții şi cam pe unde să fim atenți să ieşim spre Vârful cu Dor.
Am pornit mai departe. Deja intraserăm pe zona cu vânt (până acum am fost feriți, aşa că transpiraserăm binişor la urcuş). Am dat de intersecția unde marcajul bandă roşie o urca la stânga. Nici urmă de pas de om, doar stâlpii îngropați în zăpadă. Ovidiu a încercat să o ia încolo şi a intrat în zăpadă până la brâu. A decis că nu e posibil pe acolo. Mai era o şansă mai încolo, pe cruce galbenă.
Aici au capitulat primii turişti. Un cuplu a zis gata, nu mai putem nici un pas în plus, ne întoarcem. Vlad a decis să se întoarcă cu ei şi între timp am mai vorbit şi au mai renunțat încă doi sau trei. Au plecat înapoi. Cu grupul am rămas 3.
Am mers încă o vreme până la construcția neterminată unde se împărțeau traseele. Aici aceeaşi poveste. Drum neumblat, zăpadă mare. Ovidiu vorbea cu parte din grup şi le explica că nu are rost să provocăm soarta, şi că mai bine, ca să nu ne întoarcem deja, să urcăm la cabana Miorița.
Am urcat pieptiş versantul prin zăpadă şi un vânt puternic şi rece care ne-a înghețat transpirația instantaneu. La Miorița închis. A fost salvatoare ideea să mai urcăm un pic până la cota 2000 - noroc că se ridicase un pic ceața şi se vedea că e aproape - unde să ne încălzim la un ceai. Am ajuns degerați aproape. Ceaiul a fost ca o licoare a zeilor, ne-a readus la viață. Am avut vreo jumătate de oră să ne dezghețăm şi să ne revenim.
Aici s-a făcut o nouă împărțire de grup, 7 au vrut să coboare cu telecabina, restul pe jos pe acelaşi traseu ca la venire. A rămas să cobor eu cu telecabina şi cei 7 iar la Sinaia să vorbesc cu Vlad şi să ne regăsim cu prima parte din grup până ajung şi ceilalți.
A fost ok şi aşa, am mai trăncănit pe parcurs cu grupulețul meu de 7, am ajuns repede în Sinaia, am vorbit cu Vlad şi am aflat unde sunt, o fată a căutat pe gps unde era locul şi am ajuns cu toții cu bine la Narghila, unde i-am găsit şi pe ceilalți. Am avut timp berechet să mâncăm o ciorbă, să bem un ceai şi să ne încălzim. Ba chiar am tras o mică plimbare prin parcul cazinoului până au ajuns şi cei ce au coborât până la 1400.
Am stat să mănânce şi ei şi să se dezmorțească apoi am pornit voioşi spre casă (după ce ne-a recuperat autocarul). Drumul era liber şi foarte bine curățat acum, seara, aşa că am ajuns foarte repede în Bucureşti.
Bucureştiul ne-a primit cu lapoviță şi vânt rece, dar şi cu o feerie de luminițe care în atmosfera de iarnă păreau aproape ok.
În concluzie, adevărata învățare e atunci când chiar faci acel ceva. Teoria, ok, eventual îți aminteşti chesta aia sau cealaltă, dar când chiar eşti în situația în care trebuie să faci, abia atunci simți că înveți. Şi niciodată dracul nu e atât de negru ca în imaginație.
Comentarii