oameni

Sunt în viața asta oameni cu care te întâlneşti tangențial, te intersectezi mai mult sau mai puțin întâmplător şi totuşi cumva ți se lipesc de suflet, fără vreun motiv logic. Fără să te vezi prea des cu ei, când te vezi, e ca şi cum v-ați fi văzut ieri, ca şi cum timpul n-ar exista, nici distanța. Şi prietenia rezistă.
Aşa a fost cu Clau, ne-am cunoscut într-o excursie la Herculane cu Terra, era ediția a doua şi toți cunoscuții şi prietenii mei de călătorii fuseseră în prima, aici nu ştiam pe nimeni. M-am împrietenit cu colega de bancă, Corina, m-a fascinat cum a lăsat naibii o viață sigură în banking şi s-a apucat să facă facultatea de psihologie şi încă la Cluj. Cum vorbeam noi aşa una alta, una dintre fetele de pe locurile din spatele nostru intră vag în vorbă cu noi. Mai târziu vorbim mai mult, că era dintre puținii care au vrut să meargă în drumeție spre Grota Haiducilor, şi în drum spre şi dinspre am vorbit câte în lună şi în stele şi am descoperit că aveam multe valori în comun.
Ei, şi deşi ne-am mai văzut foarte rar de atunci, şi între timp s-a mutat la Cluj, cumva legătura asta s-a păstrat. Şi inclusiv astă seară când ne-a adunat pe noi, prietenii din Bucureşti, a fost ca şi cum am fi vorbit ieri. Nicio îndepărtare, nicio înstrăinare.
Şi când te gândeşti că, în contrast, alteori, cu oameni față de care te simțeai foarte apropiat, cu care vorbeai mult, de toate şi în fiecare zi, după un timp, când conjunctura s-a schimbat, te trezeşti că nu mai schimbi o vorbă dar că nici nu se doreşte altfel chiar dacă încerci... Încerci ce încerci şi o laşi baltă, dacă nu e reciprocă prietenia n-ai cum să o menții... Oricum, dinamica asta a prieteniilor e tare fluidă şi neprevăzută...