Am deschis ochii cu chiu cu vai după noaptea vântoasă, cam cu sictir... S-a diluat după ness-ul la primus. Ne-am dezmorţit, am strâns bagaje şi corturi şi p-aici ni-i drumul! Pe poteca de întoarcere în şa. La un moment dat am greşit poteca, am făcut greşeala papucarilor, am urmat poteca, uitând de marcaj... Ne-a costat cam jumătate de oră abaterea asta, bine că n-a fost mai mult. Am ajuns în şaua respectivă în cele din urmă, acolo am găsit un nene şi o tanti din Petroşani cu un baiat de 17 ani de prin Suedia (sau Norvegia, am uitat!), ne-am pus pe vorbă cu ei, nenea era umblat prin lume, lucrase prin Suedia sau Norvegia, rămăsese în relaţii foarte bune cu cei de-acolo, şi în vacanţa asta îl primiesră pe băiatul ălora şi-i arătau din locurile frumoase din zonă. Ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante, şi de prin străinătăţuri, şi din tinereţile lui pe munte...
L-am rugat pe băiatul nordic să ne facă o poză cu telefonul lui Baftă, ca s-o punem pe FB. Apoi am halit, am strâns şi ne-am pus pe mers.
Am pornit-o către Cârja. Tipul cu nepotul din ziua precedentă ne spusese să ne aşteptăm la un urcuş destul de abrupt pe grohotiş către Cârja, aşa că ne-am pregătit sufleteşte. Şi mergi, şi mergi... Ce mi s-a părut oarecum naşpa e că pe hartă doar câteva vârfuri aveau nume. Dacă te luai după hartă, ajungeam direct pe Cârja, apoi Gemănarea şi Parângul Mare. Când colo, tot urcai şi coborai vârfuleţe anonime de te săturai. Din spate ne gonea un nor de ploaie, cred că după Cârja l-am văzut. A, şi cumva neaşteptat, pe sensul nostru de mers am găsit refugiul Cârja înainte de vârful Cârja.
Refugiul e clădit din pietre, iar pe interior e cumva ca o peşteră, rece, umed, nu prea e de dormit înăuntru - doar dacă te prinde vreo nenorocire de vreme şi n-ai încotro... Dar a fost bun la întoarcere, o să vedeţi de ce...
Pornim mai departe, norul tiptil în spatele nostru, noi târâş-grăpiş pe 100 de vârfuri intermediare anonime (exagerez, evident, n-au fost 100). De pe fiecare vârf ne uitam către căldarea Mija să vedem lacurile, doar-doar om vedea Lacul Îngheţat, care ne obseda... Nu cred că l-am văzut, sau poate o fi fost unul dintre alea multe... Am reuşit să identificăm doar lacul Verde, care chiar era verde-turcoaz. Am văzut şi porţiuni de zăpadă netopită pe ici pe colo. Glucoza a căpătat un nou fan pe munte - Vera, căci i-a dat avânt după Gemănarea, când era obosită. În fine ajungem şi pe Parângul Mare, moment în care norul ne ajunge din urrmă, brusc se face şi frig, bate şi vântul de am îngheţat bocnă. Baftă, ajuns primul, a prins în poză un corb care stătea pe indicator. Am stat preţ de două poze şi am coborât urgent. A fost un coborâş destul de solicitant la câr eram noi de obosiţi şi îngheţaţi. Căutam cu înfrigurare unde apărea marcajul pentru lacul Roşiile - cabana Groapa Seacă şi parcă tot nu apărea. În fine, ajungem într-o şa (şaua Gruiul, am aflat ulterior) de unde începem să vedem marcajul. A fost groasă treaba, groasă rău, un coborâş abrupt, pe grohoriş, cu greutatea în spinare... Ne-am luat inima-n dinţi şi am coborât. Mai cu teamă, mai cu atenţie, o făcurăm şi pe asta. A fost abrupt, dar măcar scăpai repede. Spornic, cum zice Vera.
Lacul Mândra ne-a ieşit în faţă dintre bolovani, de jos arăta cu mult mai mare şi mai impresionant decât de sus, de pe creastă.
Am ochit, de pe porţiunea de jos a coborârii un loc de campat. Ajunşi acolo, nu ne venea să credem! Prea frumos să fie adevărat! Întins ca-n palmă, o porţiune între bolovani, cu nisip, fără prea multe pietre pe jos, loc cât pentru 4 corturi, adăpostit cu pietre anti-vânt pentru corturi... A fost fantastic! Doar musculiţele negre ucigaşe ne-au chinuit, în rest totul a fost perfect.
Am halit, ne-am benoclat pe hartă să plănuim ce trasee mai facem, în ziua următoare trebuia să ne trezim de dimineaţă, să urcăm iar pe creastă şi apoi să ajungem la lacul Gâlcescu şi să ne întoarcem la baza de campare de la Mândra.
Liniştiţi, ne-am băgat la somn. De unde cu o noapte înainte vântul ne terorizase cu rafalele şi vuietele sale, aici a fost o linişte parcă prea profundă.
PS. Seara, Baftă, ciubulit de frunte de către musculiţele ciupitoare nebune, s-a dat pe frunte cu betadină.
L-am rugat pe băiatul nordic să ne facă o poză cu telefonul lui Baftă, ca s-o punem pe FB. Apoi am halit, am strâns şi ne-am pus pe mers. Am pornit-o către Cârja. Tipul cu nepotul din ziua precedentă ne spusese să ne aşteptăm la un urcuş destul de abrupt pe grohotiş către Cârja, aşa că ne-am pregătit sufleteşte. Şi mergi, şi mergi... Ce mi s-a părut oarecum naşpa e că pe hartă doar câteva vârfuri aveau nume. Dacă te luai după hartă, ajungeam direct pe Cârja, apoi Gemănarea şi Parângul Mare. Când colo, tot urcai şi coborai vârfuleţe anonime de te săturai. Din spate ne gonea un nor de ploaie, cred că după Cârja l-am văzut. A, şi cumva neaşteptat, pe sensul nostru de mers am găsit refugiul Cârja înainte de vârful Cârja.
Refugiul e clădit din pietre, iar pe interior e cumva ca o peşteră, rece, umed, nu prea e de dormit înăuntru - doar dacă te prinde vreo nenorocire de vreme şi n-ai încotro... Dar a fost bun la întoarcere, o să vedeţi de ce...Pornim mai departe, norul tiptil în spatele nostru, noi târâş-grăpiş pe 100 de vârfuri intermediare anonime (exagerez, evident, n-au fost 100). De pe fiecare vârf ne uitam către căldarea Mija să vedem lacurile, doar-doar om vedea Lacul Îngheţat, care ne obseda... Nu cred că l-am văzut, sau poate o fi fost unul dintre alea multe... Am reuşit să identificăm doar lacul Verde, care chiar era verde-turcoaz. Am văzut şi porţiuni de zăpadă netopită pe ici pe colo. Glucoza a căpătat un nou fan pe munte - Vera, căci i-a dat avânt după Gemănarea, când era obosită. În fine ajungem şi pe Parângul Mare, moment în care norul ne ajunge din urrmă, brusc se face şi frig, bate şi vântul de am îngheţat bocnă. Baftă, ajuns primul, a prins în poză un corb care stătea pe indicator. Am stat preţ de două poze şi am coborât urgent. A fost un coborâş destul de solicitant la câr eram noi de obosiţi şi îngheţaţi. Căutam cu înfrigurare unde apărea marcajul pentru lacul Roşiile - cabana Groapa Seacă şi parcă tot nu apărea. În fine, ajungem într-o şa (şaua Gruiul, am aflat ulterior) de unde începem să vedem marcajul. A fost groasă treaba, groasă rău, un coborâş abrupt, pe grohoriş, cu greutatea în spinare... Ne-am luat inima-n dinţi şi am coborât. Mai cu teamă, mai cu atenţie, o făcurăm şi pe asta. A fost abrupt, dar măcar scăpai repede. Spornic, cum zice Vera.
Lacul Mândra ne-a ieşit în faţă dintre bolovani, de jos arăta cu mult mai mare şi mai impresionant decât de sus, de pe creastă.
Am ochit, de pe porţiunea de jos a coborârii un loc de campat. Ajunşi acolo, nu ne venea să credem! Prea frumos să fie adevărat! Întins ca-n palmă, o porţiune între bolovani, cu nisip, fără prea multe pietre pe jos, loc cât pentru 4 corturi, adăpostit cu pietre anti-vânt pentru corturi... A fost fantastic! Doar musculiţele negre ucigaşe ne-au chinuit, în rest totul a fost perfect.
Am halit, ne-am benoclat pe hartă să plănuim ce trasee mai facem, în ziua următoare trebuia să ne trezim de dimineaţă, să urcăm iar pe creastă şi apoi să ajungem la lacul Gâlcescu şi să ne întoarcem la baza de campare de la Mândra.
Liniştiţi, ne-am băgat la somn. De unde cu o noapte înainte vântul ne terorizase cu rafalele şi vuietele sale, aici a fost o linişte parcă prea profundă.
PS. Seara, Baftă, ciubulit de frunte de către musculiţele ciupitoare nebune, s-a dat pe frunte cu betadină.
Comentarii