Ne-am trezit relativ devreme, dar nu chiar cu noaptea-n cap, ne-am moşcăit pe lângă corturi şi maşină ca să facem bagajele pentru mersul pe munte, adică am lăsat în maşină tot ce nu era strict necesar. Am făcut o cafea de încurajare, ne-am pus rucsacii cu tot cu corturi, izoprene, saci de dormit, ţoale, mâncare şi apă. Adigă greu, frate, greu.
Am pornit târâş-grăpiş, cred că cel mai greu a fost urcuşul până la capătul telescaunului, iar apoi insuportabil urcuşul pe panta pârtiei către vârful Parângul Mic.
Apoi parcă a fost mai uşor. A, şi de pe Parângul Mic am văzut doi parapantişti, care s-au ridicat de undeva din zona telescaunului şi au zburat în cercuri concentrice şi s-au înălţat, s-au tot înălţat spiralat până mult peste noi, peste vârfuri. Foarte frumos!
Am mers pe creastă până în şaua de unde se despărţea traseul către lacul Mija, apoi pe potecuţa pitorească către Mija. Încărcaţi cum eram, a părut destul de greu. Pe traseu ne tot intersectam cu un tip cu nepotul, amândoi din Petroşani, mai schimbam o vorba... De fapt asta e una din chestiile frumoase când mergi pe munţi şi văi, te întâlneşti cu oameni, fiecare cu povestea lui, cu unii vorbeşti mai mult, cu alţii doar te saluţi... E un soi de camaraderie de călători, o chestie mişto.
Conu a bombănit tot traseul, pe Vera o dureau gambele de nu se poate, aşa c-am pus corturile înainte de lacul Mija, pe vale, pe+un tăpşan ierbos, lângă unul dintre cele două râuleţe, pe lângă băncuţa de popas.
. Loc frumos, răcoros, cu briză permanentă (în restul zonei nu bătea aproape deloc vântul, aspect care se va dovedi important mai încolo...). Am ajuns acolo destul de devreme, am fi putut merge până la Cârja sau la... nu mai ştiu unde zicea Baftă exact..., dar obosiţi fiind, am decis camparea acolo. Singurele neplăceri ne-au fost cauzate de insecte, de nişte musculiţe negre care ciupeau, preferabil de frunte, urechi, gât... Ne-am baricadat cu căciuli, chestii, cât am putut şi noi. Am halit şi-am cules cimbrişor din care am făcut şi un ceai.
Pe înserat, înainte de cina la primus, am întreprins o mică excursie prin dreapta căldării lacului Mija, în căutarea misteriosului Lac Îngheţat la care jandarmii montani ne-au sfătuit să nu ne ducem, că e periculos de ajuns. Evident că nu am găsit, însăăăăă.... am văzut ceva foarte tare: o turmă de capre negre (care erau maro toată ziua), vreo 10 la număr, cu doi pui! Alergau, se jucau pe versantul abrupt al căldării exterioare a lacului Mija, cam cum am ţopăi noi pe-un tăpşan plat.
Ne-am întors la corturi încântaţi, şi ne băgarăm la somn - cum se întuneca nu prea mai aveai ce face pe afară, mai ales de răul muştelor vampiroaice. Şi obosiţi cum eram, ne aşteptam la un somn dulce şi profund. Dar n-a fost chiar aşa. Vântul a început să bată, întâi mai tare, apoi din ce în ce mai tare şi mai tare. Cam pe când s-a întunecat complet au început şi nişte rafale care făceau corturile să scârţâie din toate cele şi să le strâmbe în fel şi chip. Se zguduiau corturile de ziceai că acuş se rup beţele şi că zboară naibii cu noi cu tot! A fost o noapte horror. Am pus ancorele de vânt, dar ce mai, senzaţia era aceeaşi. Mai moţăiam, mai venea o rafală d-aia care aducea tavanul cortului la 1 mm de nas iar pereţii cortului se fâlfâiau ca nebunii, mă trezeam şi tot aşa. Abia spre dimineaţă, spre 6, rafalele duşmane s-au rărit şi atunci am adormit şi eu ca lumea.
Am pornit târâş-grăpiş, cred că cel mai greu a fost urcuşul până la capătul telescaunului, iar apoi insuportabil urcuşul pe panta pârtiei către vârful Parângul Mic.
Apoi parcă a fost mai uşor. A, şi de pe Parângul Mic am văzut doi parapantişti, care s-au ridicat de undeva din zona telescaunului şi au zburat în cercuri concentrice şi s-au înălţat, s-au tot înălţat spiralat până mult peste noi, peste vârfuri. Foarte frumos!
Am mers pe creastă până în şaua de unde se despărţea traseul către lacul Mija, apoi pe potecuţa pitorească către Mija. Încărcaţi cum eram, a părut destul de greu. Pe traseu ne tot intersectam cu un tip cu nepotul, amândoi din Petroşani, mai schimbam o vorba... De fapt asta e una din chestiile frumoase când mergi pe munţi şi văi, te întâlneşti cu oameni, fiecare cu povestea lui, cu unii vorbeşti mai mult, cu alţii doar te saluţi... E un soi de camaraderie de călători, o chestie mişto.
Conu a bombănit tot traseul, pe Vera o dureau gambele de nu se poate, aşa c-am pus corturile înainte de lacul Mija, pe vale, pe+un tăpşan ierbos, lângă unul dintre cele două râuleţe, pe lângă băncuţa de popas.
. Loc frumos, răcoros, cu briză permanentă (în restul zonei nu bătea aproape deloc vântul, aspect care se va dovedi important mai încolo...). Am ajuns acolo destul de devreme, am fi putut merge până la Cârja sau la... nu mai ştiu unde zicea Baftă exact..., dar obosiţi fiind, am decis camparea acolo. Singurele neplăceri ne-au fost cauzate de insecte, de nişte musculiţe negre care ciupeau, preferabil de frunte, urechi, gât... Ne-am baricadat cu căciuli, chestii, cât am putut şi noi. Am halit şi-am cules cimbrişor din care am făcut şi un ceai.
Pe înserat, înainte de cina la primus, am întreprins o mică excursie prin dreapta căldării lacului Mija, în căutarea misteriosului Lac Îngheţat la care jandarmii montani ne-au sfătuit să nu ne ducem, că e periculos de ajuns. Evident că nu am găsit, însăăăăă.... am văzut ceva foarte tare: o turmă de capre negre (care erau maro toată ziua), vreo 10 la număr, cu doi pui! Alergau, se jucau pe versantul abrupt al căldării exterioare a lacului Mija, cam cum am ţopăi noi pe-un tăpşan plat.
Ne-am întors la corturi încântaţi, şi ne băgarăm la somn - cum se întuneca nu prea mai aveai ce face pe afară, mai ales de răul muştelor vampiroaice. Şi obosiţi cum eram, ne aşteptam la un somn dulce şi profund. Dar n-a fost chiar aşa. Vântul a început să bată, întâi mai tare, apoi din ce în ce mai tare şi mai tare. Cam pe când s-a întunecat complet au început şi nişte rafale care făceau corturile să scârţâie din toate cele şi să le strâmbe în fel şi chip. Se zguduiau corturile de ziceai că acuş se rup beţele şi că zboară naibii cu noi cu tot! A fost o noapte horror. Am pus ancorele de vânt, dar ce mai, senzaţia era aceeaşi. Mai moţăiam, mai venea o rafală d-aia care aducea tavanul cortului la 1 mm de nas iar pereţii cortului se fâlfâiau ca nebunii, mă trezeam şi tot aşa. Abia spre dimineaţă, spre 6, rafalele duşmane s-au rărit şi atunci am adormit şi eu ca lumea.
Comentarii