Treceți la conținutul principal

Postări

Drumurile Deltei 2024. Brațul Chilia

Brațul Chilia este foarte pitoresc - multe meandre, vegetație multă, copaci, păsări, pășuni pe alocuri, ceva sate, Ucraina pe celălalt mal, puține bărci cu motor. Mergând cu nava clasică am făcut spre 6 ore. Am văzut portul Ismail - ditamai portul, cum ar fi la noi Constanța... Am plecat din Tulcea pe 25 septembrie, miercuri, către cel mai îndepărtat sat la care se poate ajunge pe brațul Chilia, cu Ucraina pe partea stângă și vărsarea în mare în față. Cu navele de stat în sezon ai un vapor (un fel de feribot) zilnic, iar în extrasezon, unul la două zile. Anul ăsta sezonul s-a lungit pâna la 1 octombrie. Ne-am plasat pe puntea de sus, ca să vedem pe unde mergem. Jos erau depozitate și diverse mărfuri și alimente, și colete (în satele astea nu vine curierul cu duba, aici vii la vapor și le preiei). Erau oameni și pe puntea de jos, erau și câteva femei nu foarte tinere, și câțiva bărbați tot așa. Toți aveau aspect de oameni din partea locului. Mai era o femeie mai tânără, cu d
Postări recente

Drumurile Deltei 2024 sau El Camino Deltă

Drumul prin locuri îndepărtate, senzația de capăt de lume, de locuri sălbatice, unde omul și natura încă conviețuiesc relativ armonios. Am găsit sate îndepărtate, cu case puține, multe părăginite, câteva foarte bine păstrate și întreținute, ulițe nisipoase și cu iarbă, biserici...  Dar marea descoperire, adevarata comoară, dincolo de natura care ne-a uimit în mii de feluri pe metru pătrat au fost oamenii pe care i-am întâlnit. Toți cei la care am stat și toți cei cu care am interacționat un pic mai mult au fost minunați. Povești de viață, foarte diverse, vieți tumultoase și interesante, unii de prin partea locului, alții veniți de mai departe sau mult umblați prin lume. Toți deschiși și primitori, gata să ne ajute.  Începând cu întâlnirea încă de pe vas cu Luminița (patroana de la complex Miruna) și discuțiile interesante de-a lungul celor 6 ore de mers cu nava...  Continuând cu faptul că fetele au cunoscut pe navă o femeie cu două fetițe și o maică stareță care ne-a invita

Oare ce-o fi fost în capul meu

Eram în caiac. Padelam de dimineață, era după prima pauză după 2 ore de vâslit. Scăpaserăm în mare parte de zona unde tot treceau pe lângă noi bărci cu motor pline de turiști. * Intrasem în zona Dunării vechi, cu apă mică, lacuri colmatate și pline de vegetație. Trecusem de un lac plin de lebede și de puii lor măricei dar gri încă, cu ceva pelicani mai îndepărtați, de un copac plin de cormorani. Canalul nu era larg, avea cotituri, stuful și copacii de pe margini ne pândeau sa ne pună piedici. Pe laturi, frunze de nuferi, și uneori și nuferii lor. Galbeni, cei mai mulți. Și pe lacurile colmatate mai pe margini zâmbeau discret nuferii galbeni - așa micuți cum sunt ei. Dar în rest, abia înaintam peste vegetația de baltă abundentă. Vâslitul era mult mai anevoios. De padelă se tot agațau diverse alge. Era greu. O vreme am reușit să simt că țin pasul, dar pe măsură ce oboseam era din ce în ce mai greu. * Soarele ardea, mă durea spatele, mâinile, degetele, alt lac, alt canal, alt lac, la trav

Fiecare om e o poveste

Văliug. Stăteam în zona verde cu platan de lângă biserica veche, așteptând să înceapă concertul de jazz. Valul de căldură ce stagna peste România se simțea din plin și aici, soarele ardea, oamenii se înghesuiau în locurile cu umbră. O doamnă cu părul alb, tuns scurt se apropie de noi venind pe portița dinspre școală. "Vreți să vedeți un muzeu, aici în Văliug?". Ne privim, nedumeriți. "E vorba de casa mamei mele, a brodat toată viața, până în ultimele zile, era aproape oarbă și tot broda".  Ami se uită spre mine: Ce zici?  Da, să mergem, răspund. O urmăm pe doamnă, care ne conduce spre intrarea în curtea școlii, apoi traversăm curtea spre o căsuța veche din lemn, văruită, integrată în curte.  "Nu am amenajat nimic, casa e cum a rămas după ce s-au dus mama"  După noi, auzind discuțiile, a mai venit o doamnă care aștepta și ea concertul. "Am vrut să arăt oamenilor, ca la muzeu, lucrurile frumoase, tot ce a lucrat ea". "Dar nu v-ați gândit să le

Culori topite

 Azi am mers la o primă ieșire cu caiacul. Că până în august ar cam fi cazul sa mă descurc onorabil pentru o tura lungă de mai multe zile.  4 iulie, o seară placută, destul de răcoroasă pentru ultima perioadă. Ceva nori decorativi. Am început la 19, m-am simțit destul de stabil în caiac, am prins un pic cum se padelează, am mers cu instructorii și cu restul de participanți - niște pete viu colorate pe luciul apei în jurul lacului, urmând oarecum malurile. De la un moment dat lumina a devenit spectaculoasă, norii se dădeau în spectacol, soarele se juca cu ei, arunca cu raze, peisajul spre Casa Presei și spre apus era teatral și se tot schimba în moduri incredibile. Momentul când am întors caiacele dinspre ecluză spre berăria H, depășind insula, a fost pictural, poetic, n-am cuvinte. Practic padelam prin aur lichid într-o lumină fantastică, iar pe cer norii de tot felul, unii luminoși, alții vineții dansau lent un dans mut, dans care se reflecta descompus în mii de unde mărunte în aurul

Felii de viață

4 zile de calătorie prin lumea Alsaciei. Satele Colmar, Ribeauville și Riquewihr, case tradițional vechi darrenovate și colorate pitoresc, totul împodobit pentru Paște. Orașele Strasbourg și Basel, mai mari, dar interesante. Tramvaiul 8 cu care pleci din Basel și ajungi în Germania în Weil am Rhein și de unde poți trece pasarela peste Rin, pasarela celor 3 țări, ca să ajungi în Franța. Oameni de toate națiile și etniile  Apoi în țară, vernisajul Adelinei, cu expoziția Solar - un melanj de întunecat și luminos, că viața, revederi cu foste colege și cu oameni cunoscuți. Apoi asta seară, spectacolul Cabaret, viu, puternic, amestecat. La ieșire, un saxofonist dădea un mic recital în piațeta Odeon.  Din 381, la stația de la biserica italiană, văd oameni cu lumânări aprinse, mulți - unii mergeau pe jos, câțiva au urcat. Paștele catolic - e prima dată când am văzut cum ies catolicii de la Biserică după slujba de înviere. 

Lumi paralele

În virtutea înșiruirii de întâmplări, vinerea asta (8 martie) am ajuns la premiera unui film. La care dacă nu se înșiruiau lucrurile cumva, n-aș fi ajuns ever. Filmul "Amar". Un film documentar, unde regizoarea e o avocată, despre un caz de-al ei, real, pornind de la viața lui Amar - băiat bine, din mahalalele de pe lângă Obor, meseriaș într-ale furtului din buzunare.  Pornind de la el, povestea se împletește cu a celorlalți din "brigadă" (Ștampilă,  Zorică, Jean Bossul, Mary Capace, Samir etc) și cu a familiilor lor și a lumii din care au venit și a celei în care au ajuns acum. Am fost surprinsă în primul rând că am recunoscut locurile. Locul lor de baștină e la 5 minute de firma la care lucrez. Strada Episcop Radu, care, din ce spuneau ei, când erau ei copii ( după '89, cred) era plină de case dărăpănate în care locuiau familii sărace de țigani. Fără școală, făceau școala vieții - tagma lor era de hoți de buzunare. La tinerețe furau și se drogau. Au făcut cu t