micutze aberatzii

Ieri (he, ieri-ul ăla a trecut demult, am început să scriu... luni, marți?) m-a apucat brusc pofta de scris. După o lungă perioadă în care am trăit, am călătorit, am simțit, m-am îndoit de ce-am simțit și ce-am gândit...  După o lungă pace aparentă, de fapt după un armistițiu cu mine și cu lumea, după călătoria în Georgia și mai ales interacțiunea ființei mele cu ceilalți, cu colega de cameră, cu genul de excursie, cu nemulțumirea mea surdă și greu de conturat... un ceva ce stătea, ca o ceață, fără a se contura... a prins a se încheaga. Nu m-am mai confesat acestui jurnal sau ce-o fi ăsta, nu mi-am mai făcut demult o radiografie profundă, sinceră. Și se pare că era momentul, ca să mă limpezesc. Da, pentru mine scrisul e un soi de terapie, care mă ajută să mă înțeleg pe mine. Așa că m-am gîndit că e cazul să fiu iar foarte sinceră cu mine și în scris. Ca să le văd și mai clar. Și să mi le asum. Chiar dacă m-ar citi oricine și indiferent ce părere și-ar face, asta sunt, astea sunt et...

Orice călătorie, orice schimbare, începe cu un prim pas. Imaginea e neclară, ai doar o pornire, o dorință, de a face ceva - vorbesc despre un ceva mai ieșit din uzual, din ce îți e la îndemână, familiar. Acel prim pas e important. Important - dacă reușește să treacă peste miile de îndoieli, nesiguranțe și gânduri și temeri și posibile scenarii.  Mult timp aveam așa la un moment dat un avânt să fac ceva, după care îmi ziceam în minte dar mai stai un pic, timp în care începeam să mă gândesc la toate chestiile care ar putea zădărnici ideea sau acțiunea, mai veneau și percepțiile mele despre cum sunt eu și că n-aș putea să fac x chestie, că eu nu-s așa, că e prea riscant, apoi mai veneau și alte păreri ale celor apropiați - vai, cum să faci asta, vai cum să te duci acolo, vai, vai, și așa că ori o tărăgănam și renunțam, ori mă încăpățânam să fac chestia x, dar nu cu acel drag și avânt firesc, ci mai mult ca să demonstrez ceva cuiva, cu draci, cu stres, și de cele mai multe ori de-aia n...

Toți avem fricile și demonii noștri. Personale. Unele sunt generice, cum ar fi frica de moarte, pe care le simte și le înțelege orice ființă umană (și poate nu numai).  Altele sunt strict personale, adică tu n-ai cum să înțelegi de ce mi-e mi-e frică de cine știe ce. Toată viața m-am luptat cu fricile mele. Ba le-am negat. Ba le-am scos de sub preș și m-am holbat la ele, le-am studiat și am zis că ce prostii, trebuie să le lupt cu ele, n-au niciun rost. Am încercat să le demontez în bucăți, pe cale logică. A funcționat - parțial. Pentru că de fapt nu au dispărut. S-au camuflat. Au făcut pe moartele în păpușoi.  Dar nu pe bune. Prin colțuri întunecate își reclădeau păienjenișurile. Dar am început să visez niște aiureli de te doare capul. Monștri, dezastre, situații halucinante. Tâmpenii. Dar tâmpenii d-alea pe care nu le uiți când te trezești. Apoi, în câte un moment mai relaxat, mintea, care le rumega mărunt, scotea, ca un magician, iepurele din pălărie - care era frica camufl...

Mă simt ca și cum aș fi trecut, fără să-mi prea dau seama, în altă viață.  Care e „la fel” dar nu e.  Citeam niște postări din vremea asta de prin 2018. Ohooo, atât de cunoscut... și atât de diferit... Simt o diferență, dar nu o pot exprima. Este și atât. Nu are legătură cu dimensiunea fizică, aici datele problemei nu s-au schimbat așa mult. Doar că atunci abia mă decidem să urmez un curs de ghid, iar acum chiar merg ca ghid. Și mai și organizez mici excursii.  Singurul element care s-a schimbat sunt eu. Mai bine zis, felul în care percep lucruri, situații, sentimente, evenimente. Am dat jos multe straturi de armuri, multe poveri închipuite preluate de la ceilalți, multe pre-judecăți, multe judecăți, multe culpabilizări...  Unde sunt acum? Habar nu am. Pe-aici. Ce fac? Trăiesc. Mă bucur cât pot de mult de faptul că trăiesc. De un apus formidabil. De picături calde de ploaie. De miros de tei. De oboseală. Chiar și de durere. Cumva, toate au rolul lor, nici bun, nici r...

O călătorie e mereu diferită. Pentru oameni diferiți aceeași călătorie e cu totul altceva. Unii se plictisesc, alții se distrează, alții sunt nemulțumiți de una sau alta, unii se bucură de te miri ce, unii chiar exagerează parcă cu efuziunille. Fiecare trăiește experiența în cu totul alt fel. Și din motive diferite.  * Și o mini-călătorie poate fi miraculoasă. O "evadare" de jumătate de oră în timpul programului de muncă între cireșii japonezi înfloriți. Să te uiți și să sorbi cu ochii atâta minunăție de nu-ți vine să crezi ochilor. Pentru mine a fost un apus, moment efemer printre flori efemere, cu cireși japonezi în toiul înfloririi, cu un vânt subțire care mișca ușor petalele roz, vag aurite de lumina apusului, sub un cer de un albastru profund, ce aducea noaptea.   Sau o după-amiază, tot spre apus, în timp ce alergam pe malul lacului, când priveam cu nesaț verdele crud și puternic al ierbii, al frunzelor, evidențiate de lumina oblică aurie, de albastrul lucios al ogli...

Speranță. Nădejde. Nadejda. Toate, nume pentru aceeași emiție sau proces psihic. Știți legenda cutiei Pandorei? Dacă nu, aveți aici link . Cică această mică vietate care n-a apucat să iasă din cutie odată cu toate relele din lume ar fi bună. Și noi toți așa o primim: dacă nu mai avem nimic, măcar mai avem Speranța. Cu S mare. Și asta ne ajută să rezistăm, sperând. Ei bine, de doi sau trei ani mă lupt cu toate relele din mine și așa credeam și eu. Că speranța ajută. Surprize surprize! Ce să vezi! De curând am avut un vis ciudat și revelator, într-n mod bizar. Cumva, propriul meu inconștient, sau ăla colectiv, sau mama măsii, în orice caz, ceva din mine mi-a trântit ăn față exact cum funcționează speranța: Si insinuează prietenește pe lângă tine, te încântă, te mângâie cu blândețe până te lași complet în voia ei, te bibilește - vorba aia, îți suflă și-n cur - apoi, când ți-e lumea mai dragă, ți-o trage de-ți sar ochii din cap de durere. Și-ți mai și zice, ofuscată, că tu ești de vină că ...

Mă plimbam zilele trecute pe aceleași străduțe din spatele blocului pe care mă plimbam anul trecut pe vremea asta, în lockdown.  Recunoșteam copăceii, pomii, tufele în înflorirea lor.  Și o clipă am privit totul ca pe ceva cunoscut, aceiași pomi, aceleași străzi, aceleași flori...  După care mi-a căzut ceața de pe ochi: toate doar PAR aceleași. E altă primăvară, altă înflorire - fiecare pom, deși același, e altul acum, după un an. Nicio clipă nu e identică. Doar mintea noastră, dorind să simplifice, le pune pe categorii (seamănă? Bun, e la fel). Doar mintea noastră creează scurtături și generalizări - și așa apare banalitatea. Când nu mai vezi realitatea, ci doar o imagine a ei, un placeholder. Un decor căruia nu-i dai nicio atenție (doar știi că e la fel, de ce să îți bați capul?). Doar că monotonia e doar în mintea noastră... Viața nu se repetă identic. Seamănă, aduce cu, dar e mereu diferită. Nu există cu adevărat monotonie. Nici banalitate. Noi le creăm.  Viața e...