Ieri (he, ieri-ul ăla a trecut demult, am început să scriu... luni, marți?) m-a apucat brusc pofta de scris. După o lungă perioadă în care am trăit, am călătorit, am simțit, m-am îndoit de ce-am simțit și ce-am gândit...
După o lungă pace aparentă, de fapt după un armistițiu cu mine și cu lumea, după călătoria în Georgia și mai ales interacțiunea ființei mele cu ceilalți, cu colega de cameră, cu genul de excursie, cu nemulțumirea mea surdă și greu de conturat... un ceva ce stătea, ca o ceață, fără a se contura... a prins a se încheaga. Nu m-am mai confesat acestui jurnal sau ce-o fi ăsta, nu mi-am mai făcut demult o radiografie profundă, sinceră. Și se pare că era momentul, ca să mă limpezesc. Da, pentru mine scrisul e un soi de terapie, care mă ajută să mă înțeleg pe mine.
Așa că m-am gîndit că e cazul să fiu iar foarte sinceră cu mine și în scris. Ca să le văd și mai clar. Și să mi le asum. Chiar dacă m-ar citi oricine și indiferent ce părere și-ar face, asta sunt, astea sunt etapele mele, frământările mele, defectele mele, îndoielile și toate cele.
Aici o să scriu toate chestiile care mă tulbură în perioada asta. N-am cum să le scriu deodată, o să mai adaug pe parcurs, din când în când când am timp și dispoziție. Sunt multe, s-au strâns de când nu le-am așternut în scris.
*
Îmi dorisem mult excursia în Georgia. Dar, la fața locului, parcă eram un pic dezamăgită. Hm, o autostradă. Căldură. Un drum nesfârșit și istovitor cu autocarul. Primul popas - o oprire cam neinspirată la un soi de mic complex comercial cam de rahat, cu un mini magazin înghesuit și arhiplin, n-am găsit nici măcar o cafea caldă, am luat un ceva cică ceai latte care s-a dovedit bizar și cam bleah la gust. Buda era în complex dar mai la Cuca Măcăii, cu monede de 1 lari, cam nașpetă și înghesuită. Câini comunitari jerpeliți din plin. Parcă m-am teleportat într-o Românie paralelă, diferită dar recognoscibilă prin mii de chestii nașpa.
Apoi am mai oprit prin niște locuri mai mișto, un castel foarte tare (Rabati), dar de la locul de parcare la castel și înapoi... iar mizerie, dărăpănate, multă lume mai șlempătuță sau așa, în delăsare de-ai fi zis că-s concetățenii noștri din provincie, zona rurală sau chiar minoritarii de Rahova-Ferentari.
Apoi m-am obișnuit cu latura asta și am început să văd și restul. Care e la polul opus și te lasă fără cuvinte. Pentru mine Georgia e un mixed feelings place, care m-a pus la grea încercare în a găsi un echilibru. Și nu l-am găsit, a fost un continuu balans, un dans între stări și impresii și sentimente și gânduri.
Altă constatare a fost că personal prefer o excursie, sau o călătorie, unde să am mai mult timp să savurez atmosfera și locul. Aici a fost o goană pentru a bifa obiectivele importante din Georgia, fără a apuca să mă și bucur de ele. Clar, așa tururi de forță nu-mi lasă deloc timp să simt locurile, să văd mai mult, să descopăr mai mult. Meritul e însă că am văzut, mi-am făcut o părere și sunt decisă să revin pentru mai mult, sau pentru altceva. Se poate privi chestiunea și așa.
*
A mai fost o provocare. Colega de cameră. O știam din vedere din excursii anterioare. Nu interacționaserăm foarte mult, n-aveam nicio părere despre ea (sau nu una pozitivă). Dintotdeauna mi s-a părut cam pe interes - desigur, totul bazat doar pe impresii incomplete. De data asta, după ce am coborât din avion, când ne-am îmbarcat în autocarul agenției georgiene - mi-am ales un loc strategic, mai spre ușa de mijloc - deși erau locuri destule spre spate, se așează lângă mine. Sigur, cu plăcere, mă bucur că mai am cu cine vorbi (dar de unde așa mare prietenie, totuși, că nu eram așa de prietene niciodată?). Toate ok. La popasul de masă ne așezăm la aceeași masă, luăm o bere și o împărțim în jumate, ce bine ne-nțelegem noi. Mă întreabă dacă știu cu cine stau în cameră, nu, că nu m-a inteeresat, ea zice că ea l-a întrebat pe Andrei care i-a zis c-a pus-o în cameră cu cea mai tinerică din excursie și că ea i-a zis că dacă se poate, ar vrea să stea cu mine în cameră. Păi na, zic eu, Andrei știe d-astea (mi-era indiferent, în principiu mă înțeleg bine cu aproape oricine). La cazare s-a dovedit că Andrei a ținut cont de rugămintea ei, ne-a cazat în aceeași cameră. Chiar toate bune și frumoase.
Păi și atuni care-i faza? De ce scriu asta aici? Eee, păi pentru că după 7 spre 8 zile de trai la comun încep să te mai deranjeze lucruri. Că deja considera că la masă dacă ea vrea bere clar trebuie să vreau și eu, că ea singură n-are cum să bea o bere. Că dacă vrea să mănânce seara, (mesele de seară au fost pe cont propriu. Eu una eram mereu atât de sătulă după prânzurile georgiene mega copioase, că nu-mi ardea de halit nimic seara), tot așa, ea mănâncă puțin, trebuie să împartă cu cineva. În condițiile în care mereu păstram de la masa de prînz una sau două bucăți de kachapuri, care era nelipsit și mult și nu mai puteai să-l mănânci și pe ăla la prânz. Și așa ce păstram de la prânz zăcea pe undeva, iar noi luam de mâncare altceva. Prea mult, în general. Și de multe ori, mâncarea păstrată la prânz ajungea hrană pentru câinii comunitari georgieni (erau peste tot, era ca la noi înainte de Băsescu). Pe la a patra sau a cincea zi deja începuse să mă deranjeze. În ziua când am fost cazați la Mestia. Cam tot pe atunci a început să mă deranjeze și cu opiniile ei și antipatiile față de unii oameni din grup. Da, fiecare are simpatii și antipatii, dar de ce să le transmiți și altora stările tale? Cert e că, din felul cum a interacționat cu oamenii din grup, cei pe care-i antipatiza au început să o ocolească, ca să nu mai intre în conflict. Și, logic, mă ocoleau și pe mine by default, ca amică a ei (era și logic, că ea era oricum pe lângă mine mai mereu în timpul programului liber). Evident, când simt că parcă cineva mă face să nu mă simt ok am început să mă zburlesc. Ultimele zile am taxat-o de fiecare dată când mă călca pe bombeu. Da a trebuit să îmi dau seama ce și de ce anume mă deranjează. Că, de fapt, nu am de ce să-i fac nimănui pe plac (doar ca să nu fie discuții) dacă asta mă face să nu mă simt în apele mele.
Dar e o lecție interesantă, semn că mai am încă muuult de învățat despre cum să-mi impun libertatea când altcineva tinde să se bage peste, chiar dacă într-un mod aparent drăguț. Și, la drept vorbind, nu e o tipă nașpa, chiar am descoperit, vorbind, că are și niște părți mișto (am zis că n-aveam o părere prea bună despre ea inițial). Nici acum nu pot zice că aș considera-o prietenă, e o amiciție de călătorie, pe bază de interes, adică. Am descoperit că e un om, ca oricare, cu bune și cu rele. Iar dacă m-a deranjat cum încerca să se insinueze cu voința ei în ce aveam sau nu eu chef, era și este exclusiv vina mea. Mult zis vină, e vorba că nu știu (încă) să găsesc acea linie fină între a fi ok cu ceilalți dar a nu mă lăsa împinsă sau controlată sau manipulată de ei și de voința lor. Cert e că, de pe la Mestia spre final am simțit un real disconfort când încerca să își impună voința. Cred că e prima dată când conștientizez chestia asta, adică și înțeleg exact de ce mă deranjează ceva în relația cu alți oameni. E bine, că abia așa îmi descopăr propriile puncte nevralgice...
Da, am vorbit mult pe tema asta. Sigur că pentru oricine altcineva asta e un rahat, poate mulți n-au avut niciodată problema asta, dar pentru mine e mare chestie că mi-am dat seama - cred că toată viața am avut de pătimit din cauza asta, mereu fiindu-mi nu-știu-cum să nu-i lezez pe alții dacă le zic bă, sorry, da eu azi nu vreau chestia asta chiar dacă persoana respectivă te face cumva să te simți răspunzător că-i creezi vreun disconfort refuzând-o. Așa că a fost o treabă că i-am tăiat-o, întâi mai finuț, apoi cam din topor, răstit, apoi așa, fără nicio apăsare, chiar la modul glumeț. E, nu-mi iese mereu, da măcar îmi dau seama. Cred că începe să-mi iasă din ce în ce mai bine.
*
Munca ca un drog. Am reluat munca. Colegul plecase și el în concediu, acum totul pica pe mine. Șocul a fost când am văzut statusul, ce mă aștepta în primele trei zile. Crimă și pedeapsă. Am reacționat prompt, am anunțat că e imposibil.
De dimineață, până în status avusesem mare chef să organizez o seară cu vin georgian cu colegii, cu ceva flecuștețe de ronțăit... Doar de drag, să ne vedem, să se mai destindă lumea după muncă. După status, în timp ce deja mă apucam de muncă și eram deja stresată de câte am de făcut și cum să le fac pe toate m-am surprins gândind ei, mai ducă-se naibii! Ce vin, ce colegi, la naiba. Ups! Parcă mi se stinsese bucuria și voia bună. Asta face pastelul?! Ucide viața, bucuria, prietenia? Și m-am gândit la colegii pe care îi știu mai bine, la lipsa lor de chef, la atmosfera tot mai forțată, zâmbete false, entuziasmul exagerat sau forțat... La cum a murit atmosfera aia mișto din constantin marinescu... Și mi-am tras un șut să-mi revin, să ies din starea de urgență. Da, oamenii sunt mai importanți ca urgențele și munca. Oamenii pe primul loc. Așa că întâi am scris mailul în care îi invitam la vin, și abia după am trecut la treabă.
A doua zi, marți, când eram în stres și crize când mi-am dat seama că și fără ooh-urile externalizate nu am cum să termin toate nebuniile la timp și am găsit cu greu 10 minute să halesc ceva mi-am dat seama că munca asta din urgență în urgență, din deadline în deadline fără timp să respiri e un fel de drog.
Ești atât de prins în ce trebuie să faci că n-ai timp să respiri, să gândești, să simți. Ești 100% concentrat pe muncă, pe a rezolva. Dar tu, eul tău e anihilat. Nu ai timp pentru a te gândi la ce vrei, ce simți, ce ești. În timp, devine un mod de a evita viața (care a devenit goală și fără sens de când nu te-ai îngrijit de ea), de a nu te gândi la ce nu îți e bine, la ce ai putea schimba... E o problemă obișnuită la workaholici. Un cerc vicios. Și singurul mod de a simți că trăiesc e prin muncă, urgențe (iar în rest, prin excese de toate felurile, care să le aducă un boost de senzații. Ăla e debușeul, supapa). Da, nu vreau să mă înfund în muncă. Viața nu e acolo, în deadline-uri și mailuri. Viața e aici și acum, nu mâine, săptămâna viitoare sau peste o lună, în vacanță sau la Crăciun.
*
Relații. Un subiect care ne dă tuturor bătaie de cap.
Dar ce este, de fapt, o relație? Multă vreme am crezut ce crede toată lumea: ești cu cineva = ai o relație. Doar că... sunt cazuri și cazuri - câți oameni, atâtea cazuri. Prea multe iluzii, autoamăgiri, prea multe povești și vise și prea puțină sinceritate, prea puțină realitate. De prea multe ori simți că parcă lipsește ceva, că... nu știu.
O relație ar trebui să fie un mod de a crește. Fiecare e diferit, s-a format diferit, are particularități, asperități, răni, lucruri care pe celălalt îl deranjează, îl rănesc sau îl enervează. Fiecare reacționează diferit. O relație adevărată e între laturile astea diferite. O asperitate a unuia îl jenează pe celălalt, mai ales dacă apasă pe vreo rană veche. Reacția poate fi dureroasă pentru cel rănit și, automat, tentația e să reacționeze lovind sau îndepărtându-se, ca să fugă de durere, ceea ce provoacă durere și celuilalt.
Dar asta e evitare, nu creștere. Creștere e când celălalt îți spune ce îl deranjează, ce îl rănește. Iar tu te analizezi și încerci să înțelegi de ce faci acel ceva care îl deranjează pe celălalt. Este ceva ce faci din obișnuință? Sau pentru că așa "face toată lumea"? E ceva dobândit sau învățat pe parcursul vieții? Sau e ceva al tău dintotdeauna, ceva ce vine din adâncuri, ceva ce chiar dacă ai încercat să îl schimbi n-ai putut, sau dacă faci asta simți că mori câte un pic în tine zi de zi? Dacă afli răspunsul, poți să îi explici celuilalt ce e cu asperitatea aia care pe el îl deranjează sau îl rănește. Odată aflat răspunsul și explicat, nu mai e loc de interpretări eronate. Fiecare încercă să găsească un echilibru între confortul propriu și confortul celuilalt. Fiecare știe ce îl deranjează și de ce, dar și de ce celălalt este așa cum este. Și asta e creșterea. Fiecare îl înțelege mai bine pe celălalt, dar și pe sine. Și cred că doar așa se poate găsi acel viu și fragil echilibru dintre două ființe diferite, veșnic pulsând între dorința de apropiere până la contopire și dorința de libertate și independență...
Dar, sigur, ce-am scris mai sus e doar rezultatul unei lungi perioade de solitudine, de mirare, de trăiri inexplicabile, de furtuni interioare, de neclaritate, de mii de întrebări fără răspuns... Nu știu dacă există pe undeva, la cineva ceva care să fie chiar așa. Pentru că toți suntem prinși în păienjenișul iluziilor comune și nu știm, de cele mai multe ori de ce facem ce facem și de ce reacționăm cum reacționăm... Însă, din câte am putut observa din exterior, la alții, cele mai armonioase relații nu sunt cele în care cei doi par a fi gemeni siamezi, ci acelea bazate pe dialog și sinceritate, chiar dacă au și furtuni și neînțelegeri...
În ce mă privește, lucrurile sunt destul de ciudate. E posibil ca, pur și simplu, eu să fiu cea care nu înțelege nimic.
Am fost (și încă mai am tendința) o tipă care își dorește să facă celorlalți pe plac. Dar în același timp, ceva din mine se simțea nedreptățit când ceilalți nu răspund cu aceeași monedă. Și din nou, când alții sar calul, sau când mă simt prea nedreptățită, mă zborșesc și scot flăcări pe nas.
Cred că de cele mai multe ori m-am îndrăgostit sau amorezat de o iluzie. De x, y sau z, i-am văzut mult aureolați de impresiile mele, de fantezia mea, ignorând părțile foarte umane și nu prea poetice. Au fost și unii pe care chiar îi cunoșteam bine, mi-erau prieteni buni, dar tot așa, părțile lor mai neplăcute nu le vedeam sau le ignoram.
Am descoperit târziu cum sunt bărbații, în realitate, nu în vise. Și cum e cu sexul. Primul gând: doar asta e? a dezamăgire. Hm, ce să zic. e overrated. Sigur, mai târziu am descoperit că nu era doar asta, că poate fi mai mult, că atunci când ai o relație (da, una singură se califică la acest titlu, chit că a fost problematică) totul are altă însemnătate, but still...
De-aia zic, poate io-s razna. Mulți ani singură și cu multe îndrăgostiri platonice neîmpărtășite, apoi niște... tentative de relații care mai de care mai diferite. Printre ele și ceva care a părut o chestie eșuată, dar care s-a reluat peste jumătate de an și chiar a devenit o relație. Accident. Reset. Apoi un eșec lamentabil sau mai bine zis o lecție de viață. Apoi nimic. Spre șapte ani. Nici eu n-am simțit dorința să mă apropii mai mult de cineva, nici viceversa. Sau poate nu m-am prins eu (da' parcă n-aș crede). Apoi, parcă am început să revin la viață. Întâi niște visuri bizare, dar cam reale. Apoi am simțit o tulburare bizară față de cineva. Apoi m-a lovit parcă ceva (al naibii Cupidon ăla) față de altcineva. Ca să nu fie simplu, iar era o situație ca în trecutul foarte îndepărtat. Da mai complicată...
Și aici a început un capitol extrem, dar extrem de ciudat. Practic, concret, nu s-a întâmplat nimic. Da-n capul meu, în minte, în suflet, în inimă s-au întâmplat de toate, cele mai ciudate chestii, la care n-aș fi avut nici măcar cum să mă gândesc. Întâi am suferit ca naiba, dar, în mod ciudat, pe măsură ce mă durea ceva, descopeream ceva, o traumă veche și uitată, apoi mă chinuiam cu ea o vreme, apoi se vindeca - total, parțial, după cum îi era vremea. Știu că la unele am revenit după o vreme, pentru că nu se vindecaseră de tot, au mai durut nițel, dar altfel decât la început. Din descoperire în descoperire (în modul de mai sus) și din vindecare în vindecare, am început de la un moment dat să mă simt altfel. Aș zice că parcă au fost un soi de etape, pentru că, după un astfel de episod de desoperiri, urmat apoi de-o perioadă de alte mirări, îndoieli, nervi sau dureri, apoi de alte revelații și vindecări mă simțeam diferit. Și cînd reveneam la o veche rană, reveneam parcă la ea, dar la un alt nivel de profunzime și de vindecare. Cred că toată viața o să am de lucru la vindecările astea și la descoperirile din propriul suflet, care, concomitent, duc la descoperiri și în exterior, în ceilalți.
Cumva, pe măsură ce dau jos de pe ochi nenumărații ochelari de cal primiți, adoptați, căpătați de la tot ce înseamnă exterior (societate, oameni de tot felul, cultură, imaginarul colectiv etc) mă văd mai clar pe mine, dar, surpriză! și pe cei din jur.
[Ultima mare provocare e să nu mai folosesc dubla măsură, dublul standard în nicio împrejurare. Adică sunt într-o situație mai dificilă. Ceva sau cineva face ceva, sau eu fac ceva iar eu mă raportez emoțional la acel ceva sau cineva. Întrebarea cheie ca să văd lucrurile în adevărata perspectivă, nu distorsionat de emoțiile personale: dacă nu aș fi eu cea care face asta (sau căreia i se întâmplă asta) ci altcineva, aș gândi la fel, aș considera ok felul în care se comportă? Și dacă X cu care interacționez nu ar fi X, ci un oricare al Y, Z, Q etc... aș reacționa la fel? Aș simți la fel?
Exemple de dublu standard.
Îmi place de X. Mă chinui să mă fac cumva remarcată, să fiu îm preajma lui, nimic invaziv că am oroare de așa ceva, dar văd că nada, ba, mai mult, lui îi place Z-ulica, dept care io-s tare deprimată, Dar dacă X ar fi fost Y, cu care n-am nicio treabă, chiar mă doare în pix că lui îi place de Z-ulica și e cu ea. E treaba lor. Well. deci toată agitația și chinurile mele au fost o eroare în a percepe realitatea, la propriu. Întotdeauna treaba altuia e treaba altuia. Și întotdeauna, dacă vrei ca altul să facă sau te aștepți ca altul să facă nu știu de pentru tine... Înseamnă că fugi de realitate și dai vina pe altcineva. Celălalt poate să facă orice. Întrebarea e doar ce faci tu. Nu poți controla, nici prevedea ce face sau o să facă altul sau alții. Dar ce faci tu, asta da, poți controla cu ceea ce ți se întâmplă...
Alt exemplu. Într-o situație oarecare cineva face ceva care mă enervează la culme. Reacționez poate exagerat, mă enervez, mă manifest turbulent. Pentru că o iau personal. Dacă apuc să mă găndesc: dacă nu-mi făcea MIE asta, mă mai enervam? Dacă nu eram eu ci altul, iar persoana care m-a enervat era și ea altcineva, mai era valabilă reacția mea? Sau m-aș fi gândit că poate e o neînțelegere, că poate a avut un motiv pentru care a făcut asta, nu ca să mă scoată pe mine din sărite sau ca să-și bată joc de mine? Și răspunsul e întotdeauna - da, am judecat cu dublu standard.
Încă un exemplu (ultimul): Un tip însurat, sau care e cu cineva, întâlnește o gagică care-i place. Face ce face, reușește să fie cu ea. E foarte mulțumit, el e ok - e imoral sau ilegal, dar social e acceptat tacit (în unele cercuri chiar motiv de mândrie). Dar dacă fie-sa se-ntâmplă să fie cu unul, mare agitație și poliție că tipul cu care e ea să fie un om ok, să nu calce strâmb, doamne ferește, ca să nu sufere fata. Doamne ferește să ajungă amanta vreunuia, așa ceva e de neconceput! (raționamentul e valabil și în cazul tipelor care înșeală și al fiilor lor). E dublu standard?
Dublul standard e mereu prezent în viață, dar până acum nu-l conștientizam. E o chestie recentă.]
Trecând de nenumăratele paranteze de pe parcurs, revenind la relații. Știu că mulți dintre prietenii mei se gândesc câteodată, se întreabă chestii în genul ăsta: O fi bine Liuba, așa singură? O avea totuși pe cineva? Parcă e trist că e așa, uite, noi suntem bine împreună, dar ea n-are pe nimeni, sau oricum, peste tot vine singură... N-are nici copii... Oare să vorbesc cu X sau cu Z, să le fac cunoștință?
Da, câtă vreme gândeam că TREBUIE să fii cu cineva pentru că... așa se face, așa e modelul, toată lumea face așa, asta e menirea, împlinirea, rostul - partener, familie, copii, casă, mașină, ce-ți trebuie mai mult (eu și ai mei, un mic clan, ca toată lumea, și va fi bine)... da, nu eram deloc fericită. Dom'le, trebuie și nu e! Ce ne facem! Sunt nefericită - n-am de unde să fiu fericită, că fericirea vine doar dacă ești iubit și iubești, nu? Și, desigur, gândind așa, de unde fericire?! Dacă nu te iubește nimeni (vorbind de bărbați, of course) înseamnă că e ceva în neregulă cu tine? Că nu ești destul de ceva, sau prea altceva, că n-ai făcut nu știu ce, că trebuie să te străduiești mai mult, că... pana mea.
Asta e gîndirea și nesiguranța tuturor femeilor singure. Și toate sunt disperate să își găsească perechea, o pereche, o ceva, acolo. (poate o fi la fel și la bărbați dar n-am informații suficient de relevante). Și se simt mizerabil când nu găsesc.
Doar că... nu mai văd niciun motiv de disperare. Niciun motiv să încerc să intru în grațiile cuiva. Nu mai cred în povestea cu „jumătatea” - adică că până nu ești cu cineva nu ești complet(ă). Ne descompletăm singuri, se autoschingiuim ca să fim „pe șabalon”, „cum trebuie”, ca să fim acceptați de alții... Ne pune după gratii, ne contorsionăm, orice numai să nu fim noi înșine, numai să nu fim liberi. De ce? Doar pentru că așa am învățat și că așa face toată lumea. Și pentru că toți știm 2-3 exemple de relație reușită - pe care ne-o dorim. (și zeci și sute problematice, dificile, dăunătoare sau chiar imposibile)
Deci? Caut sau nu pe cineva? Caut fără a căuta. A fost greu să găsesc pe cineva care să-mi facă sufletul să zâmbească și prima dată, când nu puneam atât la îndoială toată construcția socială omenească... Cu siguranță acum și mai greu... doar că măcar acum știu că nu am de ce să alerg după cai verzi pe pereți și povești, nu mai am de ce să intru pe site-uri sau aplicații de dating (a fost destul de aiurea și atunci, de pe atunci oamenii erau taaare ciudați), nu mai am de ce să dau curs invitațiilor unora cu care n-am ce căuta, fiind din cu totul alt film. Întâlnesc fără să fie nevoie să caut oameni de tot felul. Dacă o fi vreodată vreo așa-zisă chimie, sau va tresări sufletul... poate va fi de bine, sau poate va fi amăgire. Dar nimeni nu poate ști ce va fi. Pot doar să fiu, și atât. Cât timp exit, orice e posibil
*
Prietenie.
Un alt subiect spinos care toată viața îmi dă dureri de cap. Am tot încercat să definesc prietenia, diverse grade de prietenie, încercând să îmi explic... de ce pe unii oameni îi tratăm într-un fel, le acceptăm felul de a fi, iar pe alții îi tratăm altfel și nu le acceptăm comportamentul...
Am făcut și încă fac diferența asta. Deși am început să mă gândesc că e o chestie arbitrară. Adică, mă simt mai apropiată de oamenii pe care îi cunosc mai bine. Pe cei necunoscuți îi privesc mai rezervat.
Și, de fapt, totul e doar o falsă siguranță. Ceea ce cunosc despre un alt om, oricât de apropiat, este doar vârful icebergului și eventual un pic din ce se vede sub apă. Pot cunoaște cum reacționează. Cum privește lucrurile. Poate chiar și cam cum gândește. Asta mă liniștește, îmi dă falsa siguranță că acel om e fix așa, că îmi pot lua de grija de-a sta cu garda sus - e cunoscut, ok, e safe. Pe când un necunoscut e ceva complet nesigur, poate ascunde cine știe ce.
Și totuși. Dincolo de suprafață, de partea socială, de tot ce ne-a modelat din exterior, de convenții, prejudecăți, stereotipuri și ce considerăm de comun acord că e bine, rău, frumos, urât etc... dincolo e restul icebergului. Acel ceva pe care nici noi nu îl conștientizăm despre ce suntem sau cine suntem. Un hău întunecat. Care, la orice fisură în masivitatea aparenței, la orice situație care ne scoate din rutină sau din tot ce ne e familiar... iese la suprafață și ne sperie și pe noi, și pe cei care cred că ne cunosc.
Fiecare om e un iceberg. O mică parte observavilă, o foarte mare parte invizibilă, necunoscută.
Prin urmare, e și prietenia o amăgire? Sau doar ce socotim noi ca fiind prietenie e amăgire?
Sau e doar o perspectivă limitată, o problemă prost pusă? Poate că în loc să privim orice om pe care nu îl cunoaștem ca pe un potențial dușman sau pericol, ar fi mai potrivit să îl privim ca pe un potențial prieten? Sau... Poate să nu îl privim nicicum? Să îl observăm și să îl simțim cât putem, cu toate simțurile din dotare și atât (nu vorbesc doar de văz auz etc, ci și alea despre care nu s-a acceptat la modul general că ar exista)?
Spinoasă problemă, n-am nicio concluzie aici. Doar mirări și teme de gândire. Există prietenie? Sau doar relații interumane categorisite subiectiv ca prietenie, dușmănie, încredere, neîncredere șamd? Suntem toți ființe ireconciliabile separate și diferite, între care cunoașterea reală este o utopie, posibilă fiind doar o cunoaștere superficială și iluzorie care să învingă neîncrederea fundamentală printr-o autoamăgire dulceagă numită încredere? Suntem fiin[e atât de complexe încât habar nu avem nici noi cum suntem de fapt, dar, la bază, suntem un tot, un întreg care comunică în moduri neștiute și nebănuite, care ne miră, ne zăpăcesc și pe care nu le înțelegem, iar ceea ce credem că știm este doar un strat superficial în care orbecăim, ne lovim unii de alții, unii pe alții, speriați și de noi înșine, și de ceilalți, și de singurătate?
De curând am avut un fel de sclipire de înțelegere legată de dorința de a ieși în față, de a fi remarcat, de a fi divă, sau star, sau pur și simplu vizibil pentru ceilalți... Dorim să fim recunoscuți, apreciați de alții... pentru că simțim undeva în adâncul nostru că nu suntem. Și atunci fiecare își caută și găsește o cale de a fi băgat în seamă: se laudă egocentric într-una, punându-se mereu în centrul lumii; caută faima în cea mai pură formă, ca vedetă; caută apreciere devenind cel mai simpatic, vorbăreț și interesant om din gașcă; se centrează într-un grup pe lângă cel mai interesant reprezentant al sexului opus și căpătând astfel poziția de partener al șefului de trib; încearcă să se remarce și să fie privit favorabil făcând diverse servicii diverșilor membri ai grupului etc etc etc...
Și, de fapt, toate strategiile astea de a ieși în evidență cu orice preț... sunt un strigăt de disperare... pentru că încercăm să compensăm cu atenți altora... Ceea ce nu ne acordăm noi nouă înșine: atenție.
Da, nu am mai avea atâta nevoie de atenția altora dacă ne-am acorda nouă înșine atenția vitală de care avem nevoie. Dacă nu ne-am disprețui, ignora, dacă am avea răbdare cu noi, cu slăbiciunile noastră, cu ritmul nostru, cu dorințele noastre.
*
Libertate
Într-o dimineață însorită de toamnă pe când alergam în parc, prin lumina mai aurie, mai caldă, de toamnă, pe sub sălcii... N-am mai ocolit perdelele verzi ale crenguțelor și frunzelor verzi, am trecut de-a dreptul, dându-le la o parte cu mâna, exact ca pe-o perdea... Din spatele lor, soarele mi-a zâmbit, după ce-și strecurase razele calde printre frunzulițe, ca să-mi atragă atenția.
În clipa aia am trăit pe viu revelația de-a da la o parte grijile, care îmi ocupau mintea, și de-a trece printre ele, de a le lăsa pur și simplu în urmă. Și de a mă bucură de lumină, de viață pur și simplu. Mi-am dat seama că toate grijile care-mi stăteau pe cap nici măcar nu erau ale mele. Care preluate, care induse, care venite dinspre alții, care induse social... Nici măcar una nu era a mea proprie. Alea proprii erau fricile, dar alea se simt altfel și mi se-arată altfel.
Așa e cu grijile. Iar dincolo de ele, după ce le dai la o parte ca pe-o perdea... e libertatea. Sau așa credeam.
Doar că nici libertatea nu există. Cum nu există nici grijile. Dar de asta mi-am dat seama peste câteva săptămâni. Există doar viață. Doar realitate. Și multe concepte, vorbe... iluzii...
Comentarii