Un drum infernal, rupt de ape. De la un punct, devine amenințător și chiar periculos. După mașinile din față au căzut bolovani în mijlocul drumului. Apoi pietre mai mici cad în rafale. Abia atunci conștientizăm pericolul stâncilor franjurate de deasupra. O rocă ciudată, neagră, dură dar casantă, care se desface în felii subțiri. Amestecată cu altele. Vreo 10 minute de suspans. Oare ne vom continua drumul spre Ushguli? Sau vom face cale întoarsă?
Șoferul jeep-ului și colegul lui de la mașina din spate s-au uitat, au așteptat să se potolească prăvălirile. Apoi au dat mai pe margine bolovanii mari căzuți în drum. Și am pornit mai departe. Apoi am dat de o cascadă care cădea pe drum. În urma ploilor abundente, un torent se formase și acum curgea în cascadă pe drum, apoi îl traversa. Am trecut prin șuvoi, apoi am urcat o pantă abruptă. Am mai mers pe drumul ce se strecura între râul furios (Enguri) de o culoare pământie-gri și versanții stâncoși abrupți și amenințători, drum plin de pietricele și felii din stânci. Deodată un fsss. Pană pe față.
Locul era complet nepotrivit pentru o pană. Cădeau pietricele. Până să schimbe cauciucul, s-a strâns o coadă impresionantă în spatele nostru. Și s-au blocat și două mașini care veneau din față. Jos, în vale, în dreapta clocotea furios Enguri cel de ciment, printre frânturile ascuțite de rocă neagră, sus rocile ascuțite stăteau la pândă, iar ploaia le șubrezea.
În cele din urmă a schimbat roata, ne-am pus în mișcare, am trecut pe lângă mașinile din față și am mers mai departe. Încă două curbe și am ieșit de pe tărâmul versanților înalți. De aici am ajuns la zona locuită.
Cătune mici, grupuri de câteva case de piatră fiecare cu un turn de piatră lângă ea. Tărâmul pajiștilor verzi și al caselor făurite din piatră - din roca neagră care se feliază singură. Câte una-două văcuțe destul de alpiniste care pasc pe lângă drum.
Plouă în continuare, dar mai slab. Cer plumburiu și voaluri de nor și ceață agățate de crestele coloșilor verzi. Nu se vede mai nimic din măreția Caucazului.
Drumul mi s-a părut foarte lung. Am ajuns la destinație, iar ploaia s-a oprit de tot.
Lumina era scăzută, filtrată de norii groși. Verdele pajiștilor alpine era adânc și intens. Iarba îmbrăca tot ca o haină de catifea, onduleurile văilor și dealurilor. Case din felii de piatră brută, nefinisată, felii întunecoase, gri-închis, fiecare vegheată de un turn de piatră - unele în ruină, puține întreținute. Amestec cosmopolit cu clădiri mai noi, case normale, majoritatea oricum dărăpănate. Câteva pensiuni mai răsărite, axate clar pe găzduirea turiștilor străini. Cocoși, găini, câini, capre, pisici. Turiști pensionari uscățivi și sportivi cu aer nordic circulă intens prin sat cu rucsac în spinare, spre cine știe ce destinații și trasee. Cam așa mi s-a întipărit în minte Ushguli - o comună formată din patru sate. Ce mai înaltă zonă locuită permanent din Europa.
Zona muntoasă din care face parte, Svaneti, reflectă același specific - case de piatră cu turn lângă. O istorie aspră, războinică, atât cu eventualii invadatori, dar și cu vecinii. Fiecare familie avea o casă și un turn. Familia extinsă ajungea până pe la 20 de persoane - copii, femei, bărbați. Și un șef al famiei care lua toate deciziile. Dacă apărea un conflict cu altă familie, ieșea un mic război între clanuri. În fața atacului familia se refugia în turn, apărând mai ușor întrarea - abruptă, pe scară.
Acum în turnuri se păstrează fân, sau ține loc de pod. Sau doar se năruie sub apăsarea secolelor și a anotimpurilor. În curți trebăluiesc oameni cu chip sculptat parcă în piatră de viața grea. Un tropot din spate. Un copil venea călare în galop pe uliță. Se oprește la o poartă - la școală. Până ajung acolo deja se mai iviseră câțiva copii mărunți care ciripeau în limba lor imposibilă (cred că e una dinte limbile unde poți face febră musculară încercând să pronunți cuvinte). Cred că venise să își ia de la școală un frățior mai mic.
Între timp urcasem pe un deal lângă sat, după biserica străveche (de piatră și ea) la un loc de belvedere. Noi și alți turiști. Alte grupuri porneau în expediție spre ghețar (cică erau niște indicatoare undeva, eu nu le-am văzut).
A ieșit un pic de soare. Norii se ridicau. În capetele depresiunii, cum se ridica plafonul de nori, începea să se vadă măreția Caucazului. Masive înalte, verzi mai aproape, albe mai departe, cu frunțile pierdute în nori. Mari, îndepărtați, impunător. Ushguli era deja la 2100 metri. Nici nu știu cât de înalți erau munții din zare.
Svaneti, Mestia, Ushguli... O atmosferă greu de descris în cuvinte. O amestecătură de foarte vechi, brut, piatră, cu lucruri moderne - mașini, stâlpi de curent electric, acoperișuri din materiale actuale, tablă - fețe aspre, limbă nemelodioasă, mult verde, mult alb, imensitate...
Comentarii